Prin blogosfera literara (1 – 7 aprilie 2013)

Se pare ca trebuie sa incepem sa ne obismuim sa cautam cronicile lui Daniel Cristea-Enache (si) la catavencii.ro. Iata ce scrie Daniel despre volumul ‘Poezii naive si sentimentale‘ al lui Dan Sociu: ‘Luate în sine, fără  conturul psihologic și atitudinal al poetului, textele sînt mai curînd plate decît interesante și provocatoare prin ceva. Dan Sociu are însă o vădită îndemînare: aceea de a ne face să căutăm poezie acolo unde e de fapt atitudine; și de a ne obliga să vorbim despre atitudine acolo unde nu e de fapt decît o literatură trudită.’

Anca Manolescu scrie in ‘Revista 22’ despre volumul ‘Parabolele lui Iisus‘ al lui Andrei Plesu: ‘Alături de respectul faţă de intenţia tex­tului, ceea ce domină interpretarea este grija de a citi parabolele împreună, în ţe­sătura de ansamblu a textului biblic, cu luminile, contrastele, tensiunile între ele. Iar această lectură globală demonstrează convingător că parabolele sunt un mare ins­trument de dislocare din gândirea se­den­tară, că îndeamnă energic, necruţător conştiinţa spre autorafinare. La capătul lec­turii, vectorialitatea lor nu mai este doar cea acceptată din principiu: că ele ara­tă spre eschaton. Devine evidentă vec­torialitatea lor funcţională: te fac să-ţi pierzi pământul de sub picioare, împing spre o gândire dispusă să se răsucească, să întoarcă lucrurile pe toate feţele, să le integreze unei logici dinamice, îmbogă­ţi­toare.’

Adrian Cioroianu scrie in exclusivitate pentru paginile Web ale Dilemei Vechi despre Salonul de Carte de la Paris si mult-disputata prezenta romaneasca: ‘Pentru că am observat, în rîndurile unor amici, o ispită de a împărţi activitatea ICR-ului în epoci distincte – un fel de „era noastră” vs „înaintea erei noastre” –, voi face precizarea că mi-a fost dat să ajung la acest Salon (şi, implicit, la ICR Paris) şi în l’ancien régime, şi sub noua conducere. Fiind în aceleaşi relaţii şi cu fostul director, ca şi cu actualul – decente, zic eu –, nu pot decît repeta o banalitate pe care toţi o spunem, dar n-o aplicăm: personalizarea instituţiilor noastre este semn de imaturitate. Da, uneori, „omul sfinţeşte locul”; sau un şef poate fi mai bun decît altul; sau unul are şansa unui buget mai mare etc. Dar locul/instituţia va fi zdravăn/ă abia atunci cînd va funcţiona mulţumitor, indiferent de cine o conduce. Şi, intersectîndu-mă eu cu ICR-ul încă de pe cînd era Fundaţie, am, mai curînd, motive de optimism.’

Tot de la Paris si tot de la Salon a relatat si Doina Ioanid in Observator Cultural. Mi-a atras atentia descrierea unui dialog cu Norman Manea la care tare mi-ar fi placut si mie sa asist: ‘Discuţia cu Norman Manea despre evreitate m-a făcut să descopăr un scriitor atent la ceilalți, cu mult umor. Mi-a plăcut felul în care a vorbit despre prietenia cu Philp Roth, „cowboy-ul evreu“, cum l-a poreclit Norman Manea; mi-a plăcut cum l-a evocat pe Celan, care „s-a strîns în poezia sa ca un melc“. A povestit apoi despre Bucovina din care venea Celan,  care nu a fost doar o „mîndră grădină“, vorba cîntecului, ci şi un spațiu cultural efervescent, în care conviețuiau români, polonezi, ucraineni, germani, evrei, o Bucovină multiculturală. Apoi i-a făcut un portret succint lui Fondane, care poate fi prins foarte bine într-o frază: „o tragedie individuală într-o tragedie colectivă“. M-am bucurat să văd cum a demontat locurile comune despre evrei, recurgînd la o frază preluată din Freud: ce rămîne dintr-un evreu care nu este nici naționalist, nici nu citește Biblia? Foarte mult. Vorbind despre scrisul său, a mărturisit că a ales codificarea, complicitatea cu scriitorul pentru a rezista cenzurii,  manipulărilor de interpretare și pentru a ajunge la complicitate cu cititorul. A plecat de la ideea că nu vrea să fie recuperat în nici un fel de sistem, alegere care n-a fost lipsită de riscuri: politic (scrisul său se opunea violent sistemului) și estetic (a pierdut cititori prin această codificare).’

Din cel mai recent numar al Romaniei Literare accesibil pe Internet mi-a atras atentia articolul lui Nicolae Manolescu care se ocupa de doua carti de istorie a secolului 20 ‘Tărâmul morţii’ de Timothy Sneyder si ‘Europa barbară’ de Keith Lowe: ‘Analiza lui Timothy Sneyder oferă exemple de un uluitor cinism pentru felul în care Stalin explica foametea care a ucis milioane de ţărani. Îl voi alege pe cel mai stupefiant. Ca să nu trebuiască să dea vina pe eşecul colectivizării forţate, care a diminuat drastic producţia de cereale, şi pe o rechiziţionare aberantă, inclusiv a sămânţei necesare recoltei următoare, Stalin a tras concluzia, devenită doctrinară, că foametea e un „basm” şi că ţăranii fac tot ce pot ca să moară numai şi numai spre a compromite comunismul. Aşa se face că nişte nenorociţi, care ajunseseră să se târască în patru labe la cimitir, unde îşi aveau groapa, ca să nu fie batjocoriţi de junii comsomolişti sosiţi în haite de la oraş ca să-i prade de ultimul gram de grâu sau de carne, au fost catalogaţi duşmani de clasă şi împuşcaţi pe capete, dacă au avut neşansa de a nu muri de foame la timp sau de a nu fi socotiţi în stare să reziste călătoriei în trenurile morţii spre Siberia. ‘

Virginia Costeschi a scris la BookMag despre ‘Cartea ingerilor‘ a lui Pascal Bruckner: ‘Casa îngerilor e un roman bun, pe care îl citești pe nerăsuflate, deși nu are ritmul thrillerului american, ci căutarea semi-introspectivă a celui european – pasajele de acțiune sunt întotdeauna mai scurte decât cele de explorare interioară. „Un thriller de bitum“, cum mi-a spus autorul într-un interviu.’

Andreea Marinescu de la ‘Azi citesc’ scrie despre ‘Monstrul. Antologie de povesti trasnite’ aparuta la Editura Nemira: ‘Volumul Monstrul. Antologie de povestiri trăsnite cuprinde 10 povestiri  amuzante şi pline de fantezie, sub egida colecţiei McSweeney’s,  în care autorii acestei cărţi le prezintă atât de sincer şi umoristic, încât nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Neil Gaiman, Nick Hornby, Jonathan Safran Foer sunt doar trei autori contemporani consacraţi dintre cei zece care, au pus flerul scriitoricesc în “Monstrul. Antologie de povestiri trăsnite” şi care şi-au dat întâlnire în acest volum cu scopul de a se pune pe distracţie şi de a ţine cititorul cu sufletul la gură cu fiecare povestire relatată.’

Rontziki de la ‘Evantaiul memoriei’ a scris despre romanul Silviei Plath ‘Clopotul de sticla’: ‘Clopotul de sticlă este un roman cameleon, cel puţin pentru mine. Când am citit cartea, m-a frapat cât de subţire este graniţa între “normalitate”, care, trebuie să admitem, cunoaşte şi diverse momente şi stări de angoasă şi depresie, şi un diagnostic clinic pentru o boală nervoasă, cum este cazul eroinei Esther, personaj creat de către Sylvia Plath din propria biografie. Afundându-mă pagină cu pagină în viaţa personajului, înregistrând pe rând momentele, amintirile şi gândurile sale, acestea m-au prins în universul lor pe care l-am perceput ca firesc. Recitind acum pasaje din carte, am găsit trăirile lui Esther într-adevăr exagerate, redate parcă în nişte tuşe mai groase decât observasem la prima lectură şi am văzut ivindu-se din ele mult mai pregnant drama şi inadaptarea personajului.’

(Dan)

Dragos de la Chestii livresti ne povesteste despre o carte care l-a uimit: „Cantul lui Ahile„, de Madeline Miller, aparuta recent in noua colectie a Bibliotecii Polirom: „avem deci povestea lui patroclu, copilăria lui tinerețea în legendarele tărâmuri grecești. mai toate, alături de dragostea sa, tânărul frumos și viteaz ahile, fiul lui peleu și al nereidei thetis. tărâmuri de legendă, perfect plauzibile (și) pentru un cititor al secolului 21. ei bine, în lumea asta reînviată, șade tot farmecul cărții: psihologia personajului patroclu, dialogul său interior așa de reușit, încât te face să te simți acolo, atunci.”

Constantin Pistea a citit romanul „Home” a scriitoarei americane, laureata a Premiului Nobel pentru literatura, Toni Morrison: „Din păcate pentru frumuseţea acestui roman, o primă parte excelentă, în care afli despre exodul familiei şi despre problemele psihice ale lui Frank, se dizolvă într-o parte secundă grăbită. Nu afli mai nimic despre modul în care se rezolvă (dacă se rezolvă) şocul posttraumatic. La început, totul este detaliat: Frank are vedenii, alteori vede în alb şi negru, uneori vorbeşte cu pomii, are reacţii agresive inexplicabile chiar şi faţă de copii etc. Spre final, după ce-o salvează foarte rapid pe Cee, Frank învaţă să-i placă traiul în Lotus. Retrăieşte, ciclic, un episod din copilărie (dezgroapă osemintele cuiva la a cărui înmormântare asistase clandestin, împreună cu Cee) şi totul se cufundă într-o atmosferă bucolică prea brusc, prea repede. O carte frumoasă, însă inexplicabil de grăbită spre final. Toni Morrison a construit un bulgăre urcând dealul şi, când a ajuns sus, l-a scăpat fără să mai contemple peisajul.”

Calauza scrie despre ultimul roman al lui Filip Florian, aparut la sfarsitul anului 2012 la Editura Polirom. E vorba de „Toate bufnitele„, roman de care nu a fost entuziasmata: „Ceea ce face în schimb cu prisosință Filip Florian este să se îmbete cu cuvinte – le pune pe hârtie în cantități mari, le alege cu grijă să aibă aromă, culoare sau spin, mimează cu ele profunzimea. Ceea ce uită? Să și pună ceva în spatele lor. Cărțile sale nu au personaje, decât la cel mai superficial nivel, nu au acțiune, decât la cel mai superficial nivel, nu au idei, dincolo de cât ai nevoie să le rezumi în două-trei rânduri. Sunt doar baloane de săpun, subțiri deși uneori frumos colorate. Scriitorul pune schele minimale, cât să aibă pretext să își înceapă frazele, apoi uită de proiect, de utilități, de scopul construcției.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:

-„O istorie a Bizanţului”, de Timothy E. Gregory

–„Oraşul damnat”, de Arkadi & Boris Strugaţki

–„O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, de Alexandr Soljeniţîn

–„Lumina ce se stinge”, de George R.R. Martin

–„Povestea poveştii în filmul românesc (1912-2012)”, de Marilena Ilieşiu

–Cărţi pentru copii: Colecţia Marvel de la Editura Litera

–Cele mai bune manuale pentru clasa I