”Povești despre nebunia obișnuită”, de Charles Bukowski
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Esențial, Iași, 2017
Traducere din limba engleză și note de Gabriella Eftimie
Moto: ”așa-i că ai vrea să fii Charles Bukowski? știu să și pictez. ridic greutăți. și fetița mea crede că sunt însuși Dumnezeu. însă alteori nu-i chiar așa de bine.” (pag. 93)
Am tot scris despre Bukowski și cărțile lui, pentru mine este unul dintre scriitorii preferați tocmai pentru amestecul, brutal uneori, de sinceritate și violență, pentru opinia sinceră și directă pe care o are despre lume și pe care o exprimă în fiecare dintre cărțile lui. Știu că nu place tuturor, unora li se pare prea dur, altora banal, dar există pentru mine ceva scântei de fiecare dată când îi citesc cărțile, fiind impresionat, pe de o parte, de talentul său și lipsa de corectitudine politică, regăsindu-mă deseori în câteva din personajele sale și faptele lor. Poate de asta îmi și place așa mult, desigur, pentru amestecul de băutură și femei, de nepăsare și lene, de non-conformism cu încercarea de integrare.
Volumul ”Povești despre nebunia obișnuită”, apărut recent la Editura Polirom, reunește povestiri în tipicul lui Bukowski, care își pune sufletul pe masă, arătând viața dură a unui personaj masculin ce se revoltă în propriul fel împotriva societății tradiționale și consumeriste, alegând slujbe temporare sau doar pariuri pe curse cu cai pentru a supraviețui într-o viață cât se poate de simplă și de asocială: în fața unei sticle de alcool, cu câteva femei alături și încercând (sau fiind deja) să devină scriitor. Desigur, s-a evitat traducerea mai dură a titlului inițial, din 1972, deși acesta este mult mai realist și mai adaptat volumului – Erections, Ejaculations, Exhibitions, and General Tales of Ordinary Madness.
Dacă în romanele sale, Bukowski are un personaj pe care toată lumea îl cunoaște, alter-ego-ul Henry Chinaski, în acest volum de povestiri regăsim, cu mici excepții, cu totul alte personaje, cel puțin din punct de vedere al numelor acestora, inclusiv un personaj pe nume Bukowski. Tipicul însă se păstrează: apetitul pentru băutură de orice fel (dar în același timp, câteva opinii esențiale anti-droguri), dorința nestăvilită de a face sex și nenumăratele prietene, lipsa de integrare în societate care conduce spre o stare cvasi-permanentă de singurătate (chiar dacă uneori e înconjurat de femei), dorința de a reuși, fie că vorbim de cariera literară pe care personajul o alege, fie că vorbim doar de lucruri simple, precum pariurile sportive:
”între timp eu continui să scriu despre mine și să beau prea mult. dar asta știți deja.” (pag. 118)
În plus, Bukowski discută mult în aceste povestiri și despre menirea și arta de a scrie, despre modalitățile în care se poate scrie cu succes în America, despre felul în care un autor cu oarecare succes încearcă să se promoveze. În ”Ați recomanda o carieră precum scrisul?”, Chinaski merge la Seattle pentru o serie de lecturi publice, modul în care, în Occident, scriitorilor contemporani li se asigură banii necesari traiului zilnic, astfel încât să nu fie nevoiți să muncească și, astfel, să trăiască numai din scris. Acolo, la întrebarea cuiva din public, găsim răspunsul lui Bukowski cu privire la cei care și-au propus ca scrisul să devină cariera lor, fără a avea talentul necesar:
”-Ați recomanda o carieră precum scrisul? m-a întrebat unul dintre studenți.
-Te crezi cumva șmecher? l-am întrebat eu pe el.
-Nu, nu, vorbesc serios. Ați recomanda cuiva să adopte scrisul drept o carieră?
-Scrisul te alege pe tine, nu tu pe el.” (pag. 44)
Desigur, sunt și povestiri care s-ar putea să șocheze sau să intrige, dar de aici vin o parte din farmecul său. În ”Săriți, viol!”, Bukowski violează și este violat, este apoi reclamat la Poliție, pentru ca apoi să se întoarcă și să aleagă nu pe femeia fatală ce îi trăsese țeapă, ci de o femeie grasă și deloc atrăgătoare. În ”Purpurie ca un iris”, un bărbat cu un organ precum numele povestirii, aflat într-un spital de psihiatrie, oferă satisfacții pacientelor, dar în același timp vinde diferite pilule colegilor de spital, inclusiv contraceptive.
Este clar că Bukowski nu poate plăcea oricui, pentru că ascunde și multă mizerie, și singurătate, și misoginism (”scrisul prost e ca femeia proastă: nu prea mai ai ce să-i faci”), și duritate sau violență. Dar talentul său este neîndoielnic și veți ieși schimbați din această experiență. Chiar dacă, spun eu, această carte este prin cele mai dure și mai colorate în limbaj și întâmplări, poate chiar mai mult decât renumita ”Femei”, fiind populată de proze precum ”Pizde, Platon și o familie fericită”, ”Marii poeți mor într-o baltă de rahat”, ”Bere, poeți și discuții” sau sus-numita ”Săriți, viol!”.
