„Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964”, de Clarice Lispector
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere: Anca Milu-Vaidesegan
Trebuie să-mi recunosc păcatul, drag cititor, în această cronică. Am citit cartea asta vreme de vreo doi ani, prozele scurte din „Cea mai mică femeie din lume” de Clarice Lispector (tradusă la Humanitas Fiction) fiind o veritabilă incursiune în stilistica unei autoare care celebrează bogăția lingvistică și potențialul imaginației în spectrul veșnicei melancolii.
Dar, zic să le luăm pe rând. Clarice Lispector, celebră scriitoare braziliană de origine ucraineană, a lăsat o amprentă puternică asupra literaturii mondiale prin operele sale profund introspective și neconvenționale. Stilul său literar inconfundabil este ca un labirint, o călătorie prin adâncurile conștiinței umane, unde cuvintele devin un mijloc de explorare a sinelui și a existenței.
Unul dintre aspectele notabile ale stilului lui Lispector este abordarea sa experimentală a limbajului. Ea nu se mulțumește să folosească cuvintele doar pentru a comunica, ci le transformă în instrumente artistice prin care explorează senzațiile, gândurile și trăirile profunde. Folosind o limbă poetică și neconvențională, își construiește propria sa sintaxă și ritm, creând o atmosferă unică. Prin această abordare, ea provoacă cititorul să pătrundă în adâncurile narațiunii și să descopere noi modalități de a percepe și a înțelege realitatea.
O altă caracteristică semnificativă inerentă lucrărilor sale este focalizarea pe interioritate și meditație. Textele sale sunt adesea explorări profunde ale gândurilor și emoțiilor personajelor, dezvăluind complexitatea psihologică a individului. Lispector transformă cuvintele în instrumente de auto-descoperire și de conectare la lumea interioară, invitând cititorul să-și exploreze propriile adâncimi în timp ce navighează prin paginile povestirilor.
Trebuie să evidențiez și relația unică pe care Lispector o stabilește între text și cititor. Ea nu urmărește doar să transmită o poveste, ci să creeze o experiență literară care să implice și să interpeleze cititorul în mod direct. Prin utilizarea unui narator subiectiv și prin introducerea unor aspecte autobiografice, Lispector creează un liant subtil între text și cititor, invitându-l să devină parte integrantă a călătoriei literare.
În „Cea mai mică femeie din lume”, devenim martorii unor istorii unite prin firul unic al solitudinii (îmi asum că unii cititori nu vor fi simțit asta, dar, pentru mine, personajele ei sunt ale naibii de singure). Fiecare personaj își asumă frumusețea și obscenitatea singurătății într-un spațiu al său:
Se știe prea bine cum se poate altera atmosfera în care trăiesc doi oameni. Un gest cît de mic, un zîmbet se agață ca un cârlig de unul dintre sentimentele care dormeau ghemuite pe fundul apelor liniștite, aducându-l la suprafață și făcându-l să strige mai tare decît celelalte.
Cred că nu voi da greș, menționând că e unul dintre cele mai savuroase, mai frumoase și mai complexe volume de proză scurtă citite de mine. Este genul de literatură enciclopedic structurată, în care contează impactul emoțiilor și a imaginilor plăsmuite de autor și suprapuse peste senzațiile cititorilor.
Căutați. Citiți. Simțiți. Acesta ar fi mesajul central pe care trebuie să-l luați din prima întâlnire cu Clarice Lispector. Să vă lăsați ochii minții să caute acele mici senzații palpabile din fiecare proză, pentru că sunt de-a dreptul „delicioase”.
