Novecento, de Alessandro Baricco

”Novecento. Un monolog”, de Alessandro Baricco

Editura Humanitas Fiction, Colecţia ”Raftul Denisei”, Bucureşti, 2013
Traducere din italiană de Michaela Șchiopu

Moto: ”Eu așa am învățat. Pământul, ăla e un vapor prea mare pentru mine. E o călătorie prea lungă. E o femeie prea frumoasă. E un parfum prea tare. E o muzică pe care nu știu s-o cânt.”

Citisem ”Emaus” de Barricco acum câteva luni și mi se păruse un roman profund, un roman despre maturizare și despre înfrângerea prejudecăților, așa că așteptam cu interes următoarea traducere din autorul italian. Și a apărut, la Editura Humanitas Fiction, un titlu incitant atât prin subiect, cât mai ales prin modalitatea de construcție: ”Novecento” nu este propriu-zis un roman, ci este construit de Alessandro Baricco sub forma unei piese de teatru cu un singur interpret, subtitlul cărții fiind chiar ”un monolog”.

De altfel, Baricco își mărturisește ideea chiar în prolog: ”Am scris textul acesta pentru un actor, Eugenio Allegri, și un regizor, Gabriele Vacis. (…) Acum că îl văd apărut sub formă de carte, mi se pare mai degrabă un text care oscilează între o adevărată montare scenică și o poveste de citit cu voce tare.” Și chiar așa este: mi-am imaginat deseori în cele câteva ore în care am citit cartea un actor fără nume, care poate fi oricare dintre noi, în timp ce declama cuvintele imaginate de Baricco, având în fundal o orchestră și, desigur, un pianist.

Actorul-personaj este trompetistul Tim Tooney, cel care hotărăște să își încerce norocul în orchestra vaporului transatlantic ”Virginian”, acolo unde îl va întâlni pe cel mai talentat pianist din lume, Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento. Viața acestuia, povestită la scară mică (din punct de vedere al numărului de pagini), dar profund și punând accentul pe diferențele de comportament între Novecento și restul celor din jur, călători sau colegi de echipaj, adversari în ale cântatului sau singurul său prieten adevărat, susnumitul Tim Tooney.

Iată cum se autodescrie Novecento:

”Cântam fiindcă Oceanul e mare, înfricoșător, cântam pentru ca oamenii să nu simtă cum trece timpul, și să uite unde se aflau și cine erau. Cântam pentru a-i face să danseze, fiindcă atunci când dansezi nu poți muri, și te simți asemenea lui Dumnezeu. Și cântam ragtime, fiindcă e muzica pe care dansează Dumnezeu când nu-l vede nimeni.

Pe care-ar dansa Dumnezeu, de-ar fi fost să fie negru.”

Talentul său, a cărui faimă începuse să răzbată dincolo de vaporul în care își găsise un refugiu, dă adevărata dovadă a capacităților sale (muzicale, în orice caz) atunci când pe Virginian ajunge marele Jelly Roll Morton, inventatorul jazzului. Chiar dacă Novecento nu este atras de un concurs de virtuozitate și ia inițial în derâdere atât întrecerea, cât și adversarul, furnizând o melodie care plictisește publicul, va conștientiza că este momentul lui și că talentul său este imens.

La un moment dat însă, ia o decizie crucială:

”Mai bine să nu te gândești la astfel de lucruri, altminteri te apucă nebunia. Când cade un tablou. Când te trezești într-o dimineață și nu o mai iubești. Când deschizi ziarul și citești că a izbucnit războiul. Când vezi un tren și te gândești eu trebuie să plec de aici. Când te privești în oglindă și îți dai seama că ești bătrân. Când, în mijlocul Oceanului, Novecento și-a ridicat privirea din farfurie și mi-a spus: ”Peste trei zile, la New York, eu cobor de pe vaporul ăsta.”

Va pleca însă cu adevărat? Cum va găsi Pământul pe care nu a pășit niciodată? Cum va decurge viața lui în continuare? Tim Tooney continuă să-și urmărească personajul, atât după momentul dorinței de a coborî de pe vapor, dar și mult timp după aceea, când Virginian devenise aproape o epavă și urma să fie transformată în fier vechi, caută să îl regăsească pe pianist și în ultimele momente ale ”locuinței” sale.

Fiecare amănunt al vieții lui Novecento lasă loc la interpretări, este construit exemplar din punct de vedere stilistic, iar cartea are în fiecare pagină o nuanță fină de umor, care face ca acest monolog realizat de către Baricco să fie o partitură perfectă pentru teatru (iată o piesă pe care mi-aș dori să o văd interpretată într-o sală mică, cu o distribuție teatru/jazz).

Până una alta, sunt curios cum arată ecranizarea acestei cărți, de doar 80 de pagini: cum a fost surprinsă personalitatea lui Novecento, cum curge muzica prin cabinele vaporului și pe oceanele lumii, cât de corect este redată drama protagonistului. Așa că, zilele următoare, voi căuta ”La leggenda del pianista sull’oceano” (Legenda pianistului de pe ocean), filmul din 1998 al lui Giuseppe Tornatore, sperând ca ”bijuteria literară” (după cum spune citatul de pe coperta 4, aparținând ”The Sunday Times”) să aibă o transpunere pe măsură pe marele ecran.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Elefant.ro/Libris.ro.