„Conacul Slade”, de David Mitchell
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere: Mihnea Gafița
Citesc ultimele rânduri din romanul lui David Mitchell. Sting lumea și încep să meditez la cele trăite de-a lungul lecturii. Înțeleg că sensul acestei cărți nu este de a fi un roman de groază. Nici măcar nu este atât de înfricoșător cum îl promit criticii și recenzorii. Cel puțin, fiind fană a lui Stephen King, nu aș băga această experiență în lista cărților horror. Dar până să purced la analiza subiectului, iată o mică paranteză.
Norah și Jonah sunt doi gemeni malefici, două umbre tenebre care ademenesc oamenii în vizuina lor din Conacul Slade. Ce se întâmplă acolo depășește limitele normalului și ar putea să îți dea fiori pe șira spinării. Toate bune și frumoase până în momentul când începi să sesizezi psihedelicul istoriei, ritmicitatea sa. Iată aici intervine, zic eu, teroarea. În fapt, romanul lui Mitchell este o istorie a celor marginalizați, uitați de societate, de a căror existență ne amintim doar după ce îi pierdem. Personajele sale (o mamă grăbită, un polițist divorțat sau o fată plină de complexe și frustrări) sunt creionate din realitate, desprinse din lumea în care trăim.
Probabil, încercând să ofere o istorie cu tentă de senzațional, Mitchell a derapat încet pe panta unui exercițiu filosofic, încercând să arate istoriile victimelor, să le personifice, scoțându-le din anonimat, punându-le în spate un anumit trecut. Prin urmare, ne pomenim în fața unui lanț de narațiuni, care ar fi putut fi și independente, dar care s-au voit a fi închegate într-un tot întreg. Conacul Slade este locul în care obscurantismul, ezotericul și moartea se împletesc în cel mai firesc mod, scoțând la iveală răul în forma sa pură.
În esență, dacă e să ne detașăm de promisiunea unei cărți care se vrea a fi nefiresc de îngrozitoare, avem în față un volum interesant din punct de vedere stilistic, cu suspans bine dozat, cu momente șocante, menite să pună cititorul în fața unor enigme greu de dezlegat. Mitchell este cu adevărat un narator perspicace, care nu-și menajează cititorul, aruncându-i în față niște adevăruri incomode despre lașitate, minciună și manipulare. Evident, înțeleg de ce King recomandă această carte și spune că este „una dintre puținele mari”, deoarece se regăsesc în ea goticul britanic, izul de grotesc, detaliile ascunse și afinități subtile.
Ceea ce este important să înțelegeți când veți purcede la citirea acestei cărți este că Mitchell va jongla cu mintea voastră, va alimenta anumite supoziții și când veți fi aproape siguri că ați dat de capătul intrigii, o va răsturna nemilos. Intuiesc că acest lucru ține de maniera cu care acesta își clădește toate romanele, construind firide în care ascunde conexiune dintre această carte și celelalte (referințele se găsesc cu prisosință).
De ce mi-a plăcut această carte? Ar fi câteva motive. În primul rând, maniera de a istorisi. Mi-a amintit nițel de King, de Lovecraft, puțin chiar de Bulgakov, acest amestec de stiluri conferind cărții un șarm, o senzualitate obscură.
Ce nu mi-a ajuns în acest volum? Poate o conexiune mai strânsă între personaje, poate un pic mai multe detalii și o săpare adâncă în mintea criminalilor. Mi-a lipsit motivația, scopul, deși l-am putut întrezări ascuns printre rânduri, dar abia palpabil, aidoma sufletelor devorate de cei doi. Totuși, cred că am să revin la scrierile lui Mitchell, pentru că are o formă deosebită de a ne purta prin vremuri demult apuse, într-un joc subtil de-a șoarecele și pisica.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografie autor: literaryhub.com)
