”Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica”, de Yoko Ogawa
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere din japoneză și note de Raluca Nicolae
”Este un joc în care te lupți să capturezi un rege. O aventură în timpul căreia cei doi adversari se cufundă în oceanul celor 8 x 8 căsuțe, de unde beau apă larvele de țânțari și unde se scaldă elefanții.” (pag. 32)
Primele pagini din romanul semnat de Yoko Ogawa ne lămuresc întrucâtva despre subiectul acestuia, despre magia pe care o vom întâlni, despre filosofia ce se cere a fi explicată: o tablă de șah (așa cum vedeam în revistele și almanahurile de demult); o explicație simpatică despre fiecare piesă și felul în care aceasta se mișcă; o biografie a lui Alexandr Alehin, considerat unul dintre cei mai buni șahiști din toate timpurile, o persoană controversată, dar care a lăsat urme importante în șahul modern.
Pe urmele marelui Alehin, Ogawa imaginează o povestire-poem, în care oameni obișnuiți și neobișnuiți, alături de animale simpatice sau fabuloase, conclucrează pentru a preamări unul dintre cele mai inteligente și pline de filosofie jocuri din lume: șahul. Acesta este cu adevărat personajul principal al romanului, deși am putea fi furați de Micul Alehin, care este de fapt mijlocul prin care ni se dezvăluie frumusețea uluitoare a șahului. Dar cine este Micul Alehin? Un băiat născut cu probleme fizice și care nu va crește niciodată în înălțime ca să fie recunoscut ca adult; un băiat inteligent, care se îndrăgostește pentru totdeauna de șah, după ce își întâlnește maestrul, un bărbat obez ce locuiește într-un autobuz dezafectat; un băiat care nu are prea mulți prieteni – aceștia sunt ori animale, ori imaginari, rareori reali; un băiat care își dă seama că singura lui șansă de a reuși este de a-și construi un joc de șah imposibil de contracarat și, de cele mai multe ori, de înțeles.
Maestrul său îi oferă cunoaștere și înțelegere, îi arată cum să joace din punct de vedere tactic, cum să își respecte și să își înțeleagă adversarul, cum să își transforme viața în jurul jocului de șah, cum să se comporte în public (sigur, asta îi reușește rareori!), cum să se comporte la turneele de șah. După ce doi se despart, forțați de împrejurări, ne dăm seama cât de mult a însemnat acest maestru pentru el, cât de mult a învățat, iar unul dintre mesajele principale ale romanului ni se dezvăluie la adevărata lui dimensiune: o relație maestru-discipol este greu de dezvoltat, iar adevăratul maestru este cel care rămâne cu noi pentru totdeauna, chiar și după iminenta despărțire. Nu degeaba, nu neapărat aici, auzim deseori cuvinte frumoase din gura unor personalități despre oamenii care le-au influențat viața și cariera.
„Te-ai gândit vreodată ce impact uriaș a avut asupra vieții tale cel care te-a învățat să muți piesele și să le așezi pe tablă? Acțiunea lui a lăsat asupra ta un soi de amprentă, a zis bătrâna, mutând calul la c3. Odată primită, amprenta nu mai dispare toată viața, devenind sigiliul tău personal, care te diferențiază de ceilalți șahiști. Chiar dacă acum ești convins că joci după cum îți dictează mintea, nu-i așa că nu mai poți scăpa de senzația pe care ai simțit-o când ai ținut prima dată o piesă în mână? Atingerea aceea a rămas în noi toți ca o amprentă digitală, ca piatra de temelie a viziunii noastre asupra șahului. O amprentă temerară va da naștere unui joc temerar, o amprentă ostentativă va crea un stil ostentativ, iar una lucidă va aduce un plus de luciditate felului în care joci.” (pag. 129-130)
Decizia Micului Alehin este luată: va da totul pentru șah de acum înainte (sigur, nici nu avea alte opțiuni în afară de familia care-l iubea), dar în propriile condiții. Își construiește un joc atipic, în funcție de adversar, mintea sclipitoare îl ajută ”să vadă” mișcările oponentului fără să se uite la tabla de șah, iar un mecanism neobișnuit – o păpușă-automat care joacă șah – îl ajută să fie nevăzut. Se înghesuie în acesta (statura îl ajută), îi controlează mișcările și va deveni unul dintre cei mai cunoscuți ”necunoscuți” jucători de șah din provincie. Adversarii se înghesuie, fie că se joacă într-o piscină subterană dezafectată, fie într-un cămin de bătrâni din munți:
”Micul Alehin nu știa niciodată cine-i era adversarul sau la ce fel de public să se aștepte, însă, în mare, își putea face o idee despre dispoziția celui care stătea în fața păpușii. Știa după felul în care muta piesele dacă era vesel sau serios, dacă voia să se amuze sau venise să-și alunge tristețea.” (pag. 123)
Așa cum spuneam, există multe mesaje frumoase în acest volum chiar și dincolo de relația maestru-discipol: accentul este pus deseori pe iubirea familială, pe felul în care bunicii l-au încercuit pe băiat cu multă dragoste și dedicare, în ciuda problemelor de creștere (și nu numai); acesta pune mare preț pe prietenie și pe încredere, deși viața i-a dat prea puțini prieteni. Dar există totuși acel elefant de pe acoperiș, există totuși acea prietenă dintre ziduri, există iubirea pentru pisici, fie ele fără suflu, fie ele împietrite pe tabla de șah.
Dar, în afară de toate acestea, ”Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” este un remarcabil roman despre frumusețea jocului de șah, despre felul în care acțiunile de pe tablă îți dezvăluie personalitatea, despre filosofia și unicitatea acestui sport. Un volum-poem excelent.
”Îmi place să te privesc când stai nemișcat și te gândești, absorbit de jocul de șah, a spus Mira.” (pag. 161)
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, Edbookfest.co.uk)
