”Cazul doctorului Kukoțki”, de Ludmila Ulițkaia
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere: Gabriela Russo
Am descoperit-o și eu, în sfârșit, pe Ludmila Ulițkaia. Știu că pare șocant să-mi încep un discurs critic despre o carte în asemenea fel. Dar acesta este adevărul. Nu îmi este neapărat rușine că nu am citit-o până acum. Sigur, există tristețea că poate am pierdut timpul răsfoind volume mai puțin necesare, dar totuși aleg să mă bucur de vorba aceea din străbuni „mai bine mai târziu decât niciodată”, căci am reușit astfel să pătrund în universul intim, rafinat și atât de zbuciumat al scrierilor acestei madame Tolstoi, cum este numită această mare scriitoare din Rusia de astăzi.
De ce madame Tolstoi? Aici voi face o presupunere personală, venită din experiența parcurgerii primului roman al ei – cred că ampla analiză psihologică a personajelor, a caracterelor, plonjarea în dificilul psihic al unor oameni care au trăit atrocitățile unor vremuri ce, sperăm, nu se vor mai întoarce, dar și tabloul social uimitor de bine pictat în cuvinte au făcut ca Ulițkaia să primească această poreclă să-i zicem. Și cred că știe să o poarte cu demnitate și chiar cu bucurie. Căci în acest nou volum apărut la Humanitas Fiction avem de-a face din plin cu lumea fascinantă a individualităților create de condeiul ei măiastru. Nu este de mirare faptul că pentru o nouă călătorie literară a ales drept cadru principal de desfășurare a acțiunilor lumea medicilor, a chimiștilor și a biologilor sovietici, căci se știe deja bine că pregătirea inițială a autoarei este în domeniul geneticii, de altfel existând ample discursuri asupra acestei teme în paginile romanului de față.
Cred că acest aspect este unul care face din Cazul doctorului Kukoțki un…caz mai mult decât atractiv și fascinant pentru iubitorii și „cercetătorii” de frumuseți literare. Modalitatea în care scriitoarea a știut să îmbine lumea științifică, de obicei atât de nișată și de greu de înțeles de persoane din afara sferei respective, cu delicatețea, rafinamentul și incisivitatea unor analize de personaj cum numai la Tosltoi și Dostoievski am întâlnit au făcut din cartea de față un teritoriu primitor pentru mine, un refugiu în fața vicisitudinilor vremurilor actuale. Da, sigur că perioada sovietică din Rusia a fost cu adevărat atroce, sângeroasă, evident că distrugerea intelectualității de către conducătorii nebuni ai URSS a fost, este și va rămâne o crimă de neiertat la adresa umanității. Cu toate acestea felul în care Ulițkaia își conduce cititorii prin labirintul roșu al istoriei țării sale este atât de delicat, având grijă la aspectul impactului emoțional prea negativ asupra celui care ține cartea în mâini, încât nu ai cum să nu rezonezi cu frumusețea unei lumi care s-a închis în ea însăși, ai cărei locuitori trăiesc parcă rupți de cursul evenimentelor criminale din afară, nelăsându-se distruși moral de acestea.
Cred că volumul de față este necesar pentru noi, cei care ne confruntăm cu viața de astăzi, cu decizii care mai de care mai contradictorii cu propriul nostru suflet, cu propriile noastre convingeri, căci ceea ce a pus Ludmila Ulițkaia între coperțile cărții cu siguranță ne va ajuta să alegem calea care ne face bine fiecăruia din noi. Asemeni lui Pavel Kukoțki, ginecolog-obstetricianul care reprezintă ciocnirea a două lumi aparent inconciliabile – aceea a Rusiei albe, plină de aristocrați și fini intelectuali și cea a Rusiei roșii, unde proletariatul și cei lipsiți de cultură fac legea – trebuie să ne raportăm și noi la nedreptatea și inechitatea lumii înconjurătoare, alegând drumul demnității personale, în defavoarea unui renume „de carton”. Într-adevăr, acest om de știință născut din imaginația creatoare a Ludmilei Ulițkaia nu este lipsit de celebritate în lumea sovietică. Mai mult, în opoziție cu crezurile propriei familii de sorginte nobilă, el îmbrățișează pe alocuri mentalitățile promovate de societatea proletară aflată la putere.
Totuși, sunt aspecte profund morale și înrădăcinate în trecutul glorios al familiei Kukoțki, de la care Pavel Alekseevici nu se poate abate. Tocmai din această cauză, combinată cu neputința de a se mai apropia de soția lui, Elena, pe care fără să vrea a îndepărtat-o printr-un gest provenit dintr-un acces de furie, doctorul ginecolog se afundă în viciul băuturii, neuitând totuși să-și practice meseria cu asupra de măsură, o calitate care i-a perpetuat renumele obținut în tinerețe. Nu întâmplător, cred eu, a ales autoarea să îl facă pe protagonist gincolog-obstetrician, ținând cont de faptul că, pe lângă implicațiile legate de avortul în timpul lui Stalin (asupra căreia există un amplu discurs „în contra” susținut de Kukoțki), romanul vorbește despre viață, despre moarte și despre legăturile indisolubile dintre părinți (în special mame) și copii. Ciudat este că în tot acest tablou matern, în care ne sunt expuse sentimentele atât ale Elenei Kukoțki (soția medicului), cât și ale Taniei, fiica ei (deci și copilul adoptiv al lui), față de propriile progenituri, figură distinctă face însuși Pavel Alexeevici cu toată frământarea lui de bărbat care nu a zămislit un moștenitor personal, dar care a avut mereu grijă de mame, de pruncii lor, care a iubit-o până la deznădejde pe Tania și care a crescut-o cu blândețe de bunic și tată pe fiica acesteia, Evghenia (Jenia).
Ce exemplu unic de bărbat matern, poate un paradox chiar, dar cât de frumos descris în deplinătatea dragostei sale izvorâte dintr-o grijă științifică față de făt, de pruncii nenăscuți care, pe parcurs, se transformă în atenție pentru procreație, pentru perpetuarea speciei, dar și în grijă pentru Femeie, ca entitate fizică și profund metafizică. De aici apare, în mod sigur, tot demersul lui de cercetător și medic de a opri ideea interzicerii avortului de către cruntul regim bolșevic. Înțelegând necesitatea creșterii natalității, dar trecând prin propriul filtru urmările nenorocite ale unor sarcini nedorite și impactul lor asupra unor viitori copii apăruți nu din dragoste, ci din vină, obligație sau forța legii, Pavel Alekseevici devine un apostol al Femeii și al Mamei.
Nu pot să nu amintesc cu bucurie și cu emoție de întreaga parte a doua a romanului, în care ni se prezintă o viziune a unui Purgatoriu în care își dau întâlnire personaje numite generic, dar prin care întrezărim personalitățile protagoniștilor deja descriși până atunci de Ulițkaia. Trebuie să recunosc faptul că am intrat în acest larg capitol cu tentă religioasă și ezoterică cu prudență, teamă și o doză infimă de confuzie. Trecerea de la realitatea foarte pragmatică a societății bolșevice a anilor `40 la universul nevăzut, dar revelat prin cuvinte, al vieții de după moarte și înainte de Infern ori Paradis, se face foarte brusc, aproape dureros ca o palmă divină. Cu toate acestea, tocmai duritatea, asprimea acestei treceri parcă trezește în cititor o curiozitate de a vedea încotro se îndreaptă pașii personajelor fără nume aflate într-un deșert fără început și sfârșit, unde lumina și întunericul par a exista simultan.
Evident, autoarea aduce în discuție contradicțiile dintre credința creștină și puternicul ateism al societății sovietice, prin acele dialoguri pline de miez și înțelesuri ascunse dintre Ilia Iosifovici (culmea, un evreu devenit în Purgatoriu parcă un apostol al creștinătății, subliniindu-se aspectul lipsei de diferențe fundamentale dintre religiile lumii) și Pavel Alexeevici, atât în această parte metafizică a romanului, cât și în alte momente din realitatea imediată a celor doi. Cu toate acestea, nu se cade niciun moment în derizoriu, ridicol sau vetust în călătoria pe care o întreprinde cititorul prin Purgatoriul în care doctorul Kukoțki este prizonier până în momentul când va descoperi calea luminată de trecere mai departe. La fel de uimitor precum acest amplu capitol este și poziționarea sa aproape de începutul romanului, intercalarea sa între celelalte părți, parcă pentru a ne aminti de importanța credinței într-o putere divină și într-o posibilă și iminentă judecată de apoi.
Nu în ultimul rând, comentariile pe care le face scriitoarea asupra creierului uman, asupra memoriei și a bolilor care le atacă (în special sub formă de demență senilă și Alzheimer) sunt cu atât mai impresionante cu cât sunt făcute prin vocea și condeiul Elenei Kukoțki, iubita consoartă a ginecologului, care se luptă cu ea însăși pentru a-și păstra luciditatea și amintirile, în timp ce acestea îi alunecă printre degete, fără posibilitatea de a le mai lua înapoi vreodată. Acele pagini de jurnal al acestei femei provenite dintr-o familie cu puternice înclinații sociale și socialiste, de origine tolstoiană, reușește să cuprindă în momentele de singurătate cu foaia de hârtie în față cele mai sfâșietoare gânduri și sentimente ale Femeii care a pierdut posibilitatea de a mai fi Mamă (prin eliminarea organului dătător de viață, uterul) și care privește activitatea soțului care se opune interzicerii avortului drept o pedeapsă divină, dar și ca o prezență a maleficului, a diabolicului în viața ei. Sigur că aceste idei îi sunt inoculate de-a lungul timpului de către bătrâna muceniță Vasilisa, reprezentanta și purtătoarea de cuvânt de netăgăduit a Bisericii Ortodoxe pe Pământ. Totuși, Elena își păstrează propria personalitate, alternând furia față de ideile criminale ale lui Pavel Alexeevici cu dorința de a-l putea ierta și de a-l iubi iar, ca în tinerețe. Un al doilea jurnal al femeii vine, însă, ca o ruptură din ce în ce mai accentuată față de realitate, până când gândurile odinioară logice ajung simple înșiruiri de cuvinte inutile pe o foaie albă.
Iată, așadar, un tablou cât se poate de tulburător, de complex și de important al unei societăți aflate într-o permanentă luptă cu propriile-i coșmaruri, o luptă care, în final, prin alegerile lucide, uneori revoltate, dar pline de speranță și dorință de schimbare ale celor din viitoarele generații (precum Tania, fiica ei Jenia și a altora asemenea lor) reușește să salveze o lume atât de bogată precum cea a rusească. Cazul doctorului Kukoțki se dovedește a fi o lectură necesară oricui are nevoie de un imbold de a merge mai departe, dar și celor care nu-și mai găsesc busola credinței, dată peste cap de evenimente nefaste, și femeilor care au nevoie de un sprijin sufletesc pe care îl vor găsi din plin în cuvintele Ludmilei Ulițkaia rostite prin gura doctorului Pavel Alekseevici și ale celor din jurul său. Un volum care va sta mult timp de-acum încolo la căpătâiul meu și pe care-l voi recomanda cu sufletul celor care au nevoie de o lumină în întuneric.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse foto: www.newyorker.com, https://humanitas.ro/, www.rbth.com)
