“La căpcăunii veseli”, de Daniel Pennac
Editura Polirom, Colecţia Top 10+, Iaşi, 2012
Traducere din limba franceză de Gabriela şi Constantin Abăluţă
L-am descoperit pe Daniel Pennac în 2006, odată cu apariţia în Colecţiile Cotidianul a romanului „Domnilor copii”: mi-a plăcut atunci descrierea unei lumi în care copiii deveneau adulţi, iar adulţii copii, totul după ce un profesor le dă drept temă elevilor săi tocmai descrierea unei astfel de lumi imaginare. Un roman alert, care prinde cititorul şi care pluteşte atât de lin încât ne îndeamnă să îi căutăm şi celelalte romane. Ocazia a venit cu romanul său de debut, Au bonheur des opres – La căpcăunii veseli, reeditat de Editura Polirom în Colecţia Top 10+.
Căpcăunii veseli sunt personaje pe care le descoperim pe două paliere: un palier mai uşor, în care căpcăunii sunt mulţii fraţi şi surioare vitrege ale lui Benjamin Malaussène, o ceată veselă, cu personalităţi diferite şi foarte bine reliefate şi descrise de Daniel Pennac. O splendoare diversă de oameni tineri şi copii, care îşi influenţează fratele mai mare, daţi într-un fel de adopţie acestuia de către o mamă care vine acasă doar când mai are de născut un plod, iar Benjamin nu poate decât să îşi accepte soarta şi să se asigure că îi poate întreţine în continuare. Palierul mai greu îl putem descoperi de la început, totuşi este mult mai greu de aflat care sunt ceilalţi căpcăuni, cel veseli şi malefici, aşa că îi las pe cititori să caute indiciile necesare în romanul lui Daniel Pennac.
Locul său de muncă este un magazin universal, Magazinul, centrul universului său şi, în acelaşi timp, centrul universului acestui roman. Slujba sa, controlor tehnic. Slujba sa adevărată, Ţap Ispăşitor. Aţi mai întâlnit-o? Dacă nu, iată descrierea sa exactă, din gura lui Benjamin: „Postul aşa-zis de controlor tehnic este ceva fictiv. Nu controlez absolut nimic, căci nimic nu poate fi controlat în harababura vânzătorilor din templu. Doar dacă nu se hotărăsc să înzecească efectivele de controlori. Aşa că, atunci când un client se prezintă cu o plângere, eu sunt chemat la biroul de Reclamaţii unde sunt beştelit într-un mod îngrozitor. Postul meu constă tocmai în a suporta tot acest uragan de umiliri, cu un aer atât de pocăit, atât de zdrobit, atât de disperat, că de obicei clientul îşi retrage plângerea de frică să nu aibă sinuciderea mea pe conştiinţă, şi totul se termină în bună înţelegere, cu minimum de necazuri pentru Magazin. Aşa stau lucrurile. Pentru asta sunt plătit. Destul de bine, de altfel.”
Intriga este oarecum poliţistă, dar o depăşeşte prin încercarea de a creiona personalităţile interesante ale personajelor principale: o serie de bombe artizanale, cu efect mic, dar mortal (în general, o singură persoană, maxim două mor, aparent fiind crime premeditate) explodează în Magazin, de fiecare dată Benjamin fiind în preajma acestor explozii şi suferind răni minore. Suficient pentru ca el să fie suspectat ca fiind implicat în acestă serie de acte de miniterorism, suficient ca el însuşi să înceapă o cercetare pe cont propriu, suficient ca poveştile de seară pentru „copiii” săi să fie inspirate din evenimentele de peste zi.
Totuşi, viaţa din Magazin continuă în propriul ritm. Nimic nu se schimbă, cumpărătorii apar în număr din ce în ce mai mare, paradoxal atraşi de efectele bombelor, dornici de a vedea cu proprii ochi urmele acestora, directorii vor încă productivitate, Ţapul Ispăşitor având în continuare enorm de multă treabă, chiar dacă este urmărit de doi poliţişti sub acoperire: „Magazinul şi-a reluat ritmul lui de croazieră. Pluteşte departe de orice situaţii explozive. Lehmann îi struneşte pe mateloţi cu mai multă râvnă ca oricând. Bătrâneii lui Theo îşi închipuie că sunt contructorii unui imperiu. Theo, el însuşi, îmbogăţeşte zilnic albumul Piciului. Poliţaii continuă să-i controleze pe salariaţi şi pe cumpărători care-şi ridică braţele în sus amuzându-se. Sainclair a pierdut opt sute de colaboratori ca să regăsească opt sute de angajaţi. Lecyfre transmite instrucţiunile Sindicatului, Lehmann pe cele ale Direcţiunii Magazinului. Eu mă las mulţumitor ocărât.”
Continuarea este interesantă, urmărirea criminalilor şi descoperirea lor merită descoperită în paginile lui Daniel Pennac, autor care a reuşit încă de la romanul de debut să realizeze o carte consistentă, plină de mici adevăruri şi de fraze cheie, ce ne lasă să ne gândim la posibilele consecinţe, la efemeritatea vieţii sau chiar la realismul lor (nefiind departe de a construi, aşa cum a făcut şi în romanul „Domnilor copii”, o lume construită doar în propria imaginaţie).
Închei prin două citate, care mi-au atras atenţia şi care, prin cuvintele lor, pot stimula cititorul să caute această carte şi să purceadă la lectură:
-unul despre sex: „După ea, doar revoluţionarii în ziua imediat următoare victoriei şi marii primitivi pot fute corect. Şi unii şi alţii au în cap eternitatea, ei fut la indicativ prezent, ca şi cum acesta ar trebui să dureze întruna. În toate celelalte părţi ale lumii, ne cramponăm de trecut ori de viitor, comemorăm ori creăm, ne perpetuăm ori ne înmulţim, dar nimeni nu se ocupă de sine.”;
-al doilea despre momentele în care ne gândim la nefericire: „Orarul vieţii ar trebui să prevadă un moment precis al zilei în care să-ţi poţi căina soarta. Un moment specific. Un moment care să nu fie ocupat nici de serviciu, nici de hrană, nici de digestie, un moment complet liber, o plajă pustie pe care să poţi măsura cu piciorul întinderea dezastrului. Cu această măsură în priviri, ziua ar fi mai bună, iluzia înlăturată, iar peisajul perfect balizat. Dar dacă ne gândim la propria nefericire între două înghiţituri, cu orizontul obturat de iminenta reluare a alujbei, ne înşelăm, evaluăm prost, ne credem mai îngradiţi decât suntem. Ba, uneori, te crezi chiar fericit!”
