”Serotonină”, de Michel Houellebecq
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, 2019
Traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu
Mi-am făcut un obicei ca în cronicile mele să comentez traducerea titlului cărții pe care o recenzez, pentru că doar titlul mi-e accesibil în original. Dar aici de ce să mă leg? Cum s-ar putea traduce Sérotonine altfel decât prin Serotonină? Să vedem ce zice DEX-ul: „Serotonină s.f.: Substanță cu rol important în contracția musculaturii netede, în dilatarea capilarelor, în creșterea permeabilității vaselor mici.” Ei și? Practic nu e nimic din ce m-ar fi putut interesa, poate cu excepția acelui s.f. de la început. Însă din carte am aflat că eliberarea prin exocitoză a serotoninei este favorizată de Capton D-L, substanța activă din Captorix, medicament prescris de psihiatri în cazul depresiei severe. Depresie, deci. Severă! Cam despre asta este vorba.
Știam că depresia bărbatului matur este laitmotivul romanelor lui Houellebecq, măcar al celor pe care le-am citit eu. Motiv pentru care, poate cu excepția Supunerii, cam seamănă între ele. Au, adică, un cert aer de familie. Însă abia aici am simțit că autorul și-a dat bine drumul la condei, că se simte definitiv acasă printre paradoxuri inteligente și întorsături surprinzătoare de frază, cititorul român fiind ajutat și de o traducere care sună bine.
Depresia își arată colții încă de pe prima pagină:
„Spre ora cinci dimineața, uneori șase, mă trezesc, urgența e copleșitoare, trăiesc cel mai dureros moment al zilei. Primul gest e să pornesc cafetiera electrică; în ajun, am umplut rezervorul cu apă și filtrul cu cafea măcinată (în general Malongo, am rămas destul de pretențios în privința mărcii). Nu-mi aprind țigara înainte să fi sorbit prima gură de cafea; îmi impun această constrângere, e o izbândă cotidiană care a devenit principalul meu izvor de mândrie (în paranteză fie spus, cafetierele electrice sunt rapide). Ușurarea pe care mi-o aduce primul fum este imediată, de o violență uluitoare … Câteva minute mai târziu, după două sau trei țigări, iau o pastilă de Captorix cu un sfert de pahar de apă minerală – în general marca Volvic. Am patruzeci și șase de ani, mă numesc Florent-Claude Labrouste și îmi urăsc prenumele.”
Nu vi se pare că aceste rânduri sunt scrise de un maestru? Am vaga bănuială că autorul însuși a experimentat astfel de stări, altfel de unde să fi știut el cum arată rezistența la prăbușire prin gesturi derizorii precum amânarea deliberată, deși infimă, a primei țigări (principalul lui izvor de mândrie!) sau, în plin marasm, observarea de tabieturi prețioase precum folosirea mărcilor de calitate. Aproape tot restul cărții se ocupă cu detalierea, la diverse scări și în circumstanțe doar aparent diferite, a acestui gen de convulsii. Oricum, experimentate sau nu, sunt strălucit puse în pagină.
Dar cum s-a ajuns aici? Sigur printr-o predispoziție însă nu numai, ci și printr-un complex de împrejurări. Părinți burghezi din clasa mijlocie superioară, studii de agronomie (ca și autorul însuși; iată ce coincidență stranie!). Moștenitor apoi, prin decesul eroic al ambilor părinți, al unui cont substanțial în bancă. Ce face un astfel de om, rămas singur pe lume și fără nimic care să-i ocupe timpul? Precum necesitatea de a-și câștiga traiul zilnic? Ce să facă? Intră în depresie, dar nu înainte de a încerca diverse metode de salvare. Fără succes însă, pentru că meseria în care s-a pregătit și pentru care ar fi avut reale aptitudini nu-i aduce satisfacțiile așteptate din cauza încremenirii și cupidității quasigenerale. Sau, mă rog, cam asta este ceea ce simte el.
Sigur, ar mai fi ceva de încercat împotriva depresiei. Și anume, combaterea singurătății. Cum se combate singurătatea? Simplu: prin găsirea cuiva cu care să-ți împarți și zilele, dar mai ales nopțile. De preferință, o femeie. Nimic mai ușor, căci sunt miliarde de femei pe lumea asta (autorul o spune mai pe șleau, dar ideea asta este). Necazul cu femeile este însă că ele se pot transforma cât ai clipi dintr-un mijloc de combatere a depresiei într-unul de exacerbare a ei. Definitivă, dacă nimic nu merge cum trebuie. Nu totdeauna, desigur. Uneori despărțirea este ușoară: „Sticla de calvados se isprăvise și ea, era mai bine de unsprezece noaptea, poate că, până la urmă, soluția cea mai bună era să plec fără s-o mai revăd. M-am dus până la geam. Un vaporaș de croazieră, probabil ultimul din ziua aceea, cotea pe lângă Île des Cygnes și atunci mi-am dat seama că am s-o uit foarte repede.”
Alteori lucrurile se complică: când intervine interesul pentru celălalt, sau comoditatea. Dar astfel de relații oricum mor singure, încetul cu încetul, nu e nevoie să le grăbești. Însă ce te faci atunci când întâlnești iubirea? Iubire care te împiedică să te transformi în epava care te pregăteai să devii? Atât de prețioasă încât ești obligat s-o păzești cu ghearele și cu dinții? Ce faci atunci? Dai cu bățul în baltă! Prostește, ca orice bărbat care se respectă. Și suferi, dar nu înainte de a pune minuțios la punct diverse metode de recuperare. Ai face orice, ai ucide chiar, dacă crezi că te-ar putea ajuta. Doar la Jacques Brel, un alt francofon depresiv, am mai întâlnit o asemenea disperare, de o asemenea intensitate:
Ne me quitte pas!
Laisse-moi devenir
L‘ombre de ton ombre
L’ombre de ta main
L’ombre de ton chien.
Ne me quitte pas. Ne me quitte pas. Ne me quit’te pas…
Cei nededați francofoniei poate că nu înțeleg că aceste cuvinte sunt expresia supremă a unei suferințe cum doar o imensă iubire pierdută poate provoca. Dar atunci să pună mâna și să citească cartea lui Houellebecq și vor înțelege de acolo. Căci mie nu-mi vine să le traduc. Însă lucrurile tind să se rezolve, în felul lor, și în cazul ăsta: „Cele mai frecvente efecte secundare neplăcute constatate la Captorix erau grețurile, disparția libidoului, impotența. Nu suferisem niciodată de grețuri.” Ce vreau să spun este că m-a impresionat detașarea cu care vorbește, la persoana întâia, despre drama născută dintr-o exagerat de mare sinceritate față de sine. Să-ți programezi viața în așa fel încât să nu existe în ea nici un gest circumstanțial, nimic să nu iasă din firescul natural, înseamnă să nu faci nimic cu viața ta dacă trăiești între oameni. Înseamnă pur și simplu să mori:
„De fapt Dumnezeu are grijă de noi, se gândește la noi în fiecare clipă și, uneori, ne trasează directive foarte limpezi. Căldura iubirii care ne umflă pieptul și e gata să ne taie respirația, iluminările, extazurile, toate cu neputință de explicat prin prisma naturii noastre biologice, a statutului nostru de primate, sunt semne foarte deslușite. Înțeleg acum punctul de vedere al lui Christos, exasperarea lui repetată în fața inimilor care stau ferecate: toți primesc semne, dar nu țin seamă de ele. Chiar trebuie să-mi și dau viața pentru toți amărâții ăștia? Chiar trebuie să fiu în halul ăsta de explicit?
S-ar părea că da.”
