”Fiul”, de Jo Nesbø
Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2018
Traducere de Ciprian Șulea
‘Norvegia se laudă cu trei nume care au marcat definitiv cultura lumii: Henrik Ibsen, Edvard Munch și Jo Nesbø, maestrul genului crime.’
Probabil că Edvard Grieg (compozitorul) și Sonja Henie (prima mare campioană a patinajului artistic devenită star cinematografic) ar putea protesta pentru neincluderea în această listă a norvegienilor celebri pe care o găsim pe pagina interioară a supracopertii romanului ‘Fiul’ apărut la Editura TREI în 2018. Dacă însă ar fi apucat contemporaneitatea, nu cred că ar fi putut contesta prezența pe lista a lui Jo Nesbø. Născut în 1960, economist de formație, reporter, agent de bursă și rocker (compozitor și solist în grupul ‘Di Derre’), Nesbø a devenit după 2007 unul dintre cei mai cunoscuți scriitori de romane polițiste din lume, exponent de prim rang al curentului scandinav care domină genul în ultimul deceniu, tradus în peste 40 de limbi străine, cărțile sale fiind publicate în peste 30 milioane de exemplare.
Seria de romane avându-l că erou pe detectivul Harry Hole a fost tradusă în românește și publicată de editura RAO. Acum Editura TREI a preluat ștafeta cu publicarea a două romane, dintre care ‘Fiul’, carte care nu aparține niciunei serii, roman apărut în colecția FICTION CONNECTION în traducerea lui Ciprian Șulea. Traducerea mi s-a părut impecabilă, singurele reproșuri pe care aș putea să le aduc editorilor sunt legate de câteva erori de gen ‘typo’ între care scrierea greșită a acronimului ADN, tipărit în câteva rânduri că AND, probabil o auto-corectare inoportună, ușor detectabilă și corectabilă la viitoarea ediție. Recomand celor interesați și serialul de televiziune ‘Okkupert’ (‘Ocupați’), căruia Nesbø i-a scris scenariul – o ficțiune politică în care Norvegia este invadată de Rusia pentru a pune mâna pe pe petrolul din Marea Nordului, serial care s-a bucurat deja de două sezoane de succes.
Jo Nesbø confirmă ceva ce știam de multă vreme. Pentru a fi un bun scriitor de romane polițiste, trebuie în primul rând să fii pur și simplu un bun scriitor. ‘Fiul’ este înainte de orice un roman bine scris, cu personaje memorabile, care se petrece într-o Norvegie contemporană pe care autorul o cunoaște și o redă într-un mod extrem de veridic. Este o frescă socială a cărei acțiune are loc în lumea infractorilor, polițiștilor și gardienilor de închisoare, un ‘stat paralel’ (ca să folosim un termen uzitat în România) cu cel în care trăiesc majoritatea celorlalți oameni, dar al cărui prezența și influență se fac simțite în viața tuturor. Numele cărții, ‘Fiul’, descrie și statutul personajului principal, Sonny Lofthus, care evadează din închisoare pentru a se răzbună pe cei vinovați de moartea tatălui sau, polițist acuzat pe nedrept de corupție, dar are și o valoare simbolică, cu referințe care amintesc Biblia. Personajul este inspirat în parte de relația dintre scriitor și tatăl său, despre care Nesbø a aflat foarte târziu că fusese colaborator cu naziștii. Sonny Lofhus trăiește o dezamăgire similară, dar a cărei sursă se dovedește a fi fost o înscenare, și de aici pornește campania sa de răzbunare și de recuperare a onoarei Tatălui. Crimele sale îl pun în conflict cu Simon Kefas, inspector de poliție aflat în pragul pensionării, cel care fusese cel mai bun prieten al tatălui lui Sonny, și care pare a deține cel puțin în parte informații cheie care pot confirma nevinovăția tatălui. În același timp, Kefas împreună cu tânăra să asistentă Kari, sunt permanent pe urmele lui Sonny, încercând să oprească valul de crime abjecte prin violența lor, chiar dacă par justificate moral.
Ambele personaje principale sunt excelent definite, evoluează și ni se dezvăluie în paralel. Polițistul Simon Kefas este și el o persoană complexă, are un trecut controversat incluzând o dependență de jocurile de noroc, și este șantajabil și potențială țintă a corupției prin persoana soției sale care fiind în pericol de a orbi are nevoie de un tratament urgent și costisitor în Statele Unite. Gândurile și amintirile sale le putem afla direct, deși de la un moment încolo începem să bănuim că și ele sunt fie redate parțial, fie există episoade îngropate în trecut pe care eroul le ascunde, poate chiar de el însuși. În schimb personajul lui Sonny este construit numai din relatări indirecte, el ne este prezentat așa cum este văzut de alții, mereu în fugă și transformare fizică (este în definitiv un evadat, fugar care se deghizează și își schimbă fizionomiile pentru a nu fi recunoscut), uneori doar prin urmele forensice ale faptelor sale, demne de cele mai crude episoade ale serialelor de gen ‘CSI’. Sonny este un personaj pe care cititorii cărții îl vor uita greu, un amestec de sfințenie și de rău absolut, de naivitate si cruzime, de normalitate și nebunie. Calitatea construcției personajului mi-a sugerat o paralelă cu marile romane ale literaturii mondiale care au că tema principala răzbunarea, cum ar fi ‘Contele de Monte Cristo’, în timp ce lumea evocată în carte pare și ea extrasă din aceeași saga sau din ‘Mizerabilii’, transplantate însă în Norvegia secolului 21. Trăirile personajelor sunt întotdeauna în primul plan al atenției scriitorului, detaliile tehnologice sau juridice nu lipsesc, dar ele sunt lăsate în plan secundar. Este poate și o tehnică narativă care asigura perenitate cărții pentru cititorii de peste câteva decenii sau mai mult.
Iată, de exemplu, cum descrie Nesbo relația dintre Simon și soția sa, prin asociere cu un film celebru:
‘- Suntem ca Charlie Chaplin și florăreasa, spuse Else. Dacă pui filmul de la cap la coadă.
Simon înghiți în sec. Florăreasa oarbă care crede că vagabondul e un gentleman bogat. Simon nu-și mai amintea cum anume vagabondul o ajută pe față să-și recapete vederea, dar după aceea el nu-și dezvăluie identitatea, deoarece e convins că ea nu l-ar vrea dacă l-ar vedea cum e în realitate. Apoi, când ea află, îl iubește chiar și așa.’ (pag. 437)
Iată și felul în care povestea vieții și caracterul unui personaj secundar sunt descrise în mai puțin de o pagină de carte:
‘ Înaintea „incidentului” Johannes lucrase ca marinar calificat și studiase știința nautică. Planul lui fusese să devină ofițer de punte. După care ofițer secund și căpitan. Și, în cele din urmă, să se alăture soției și fiicei lui în casa de lângă Farsund și să-și ia o slujbă de pilot în port. Atunci de ce făcuse acel lucru? De ce stricase totul? Ce îl făcuse să accepte să transporte ilegal doi saci mari din portul Songkhala din Tailanda? Nu faptul că nu știa că în ei e heroină. Și nici faptul că nu cunoștea codul penal și sistemul juridic norvegian isteric, care la momentul acela echivala contrabanda de droguri cu crima. Nici măcar faptul că avea nevoie de o suma imensă de bani care-i fusese oferită pentru a livra sacii la o adresă din Oslo. Atunci ce? Faptul că era palpitant? Sau speranța de a o vedea din nou pe tailandeza minunată cu rochie de mătase și păr negru, lung și strălucitor, de a privi în ochii ei migdalați, de a auzi cum vocea ei catifelată șoptește cuvinte englezești dificile, cu buzele dulci de culoarea cireșelor, cum îi spune că trebuie să facă asta pentru ea, pentru familia ei din Chiang Răi, că este singurul mod în care el putea să-i salveze. Nu crezuse deloc povestea ei, dar crezuse în sărutul ei. Iar acel sărut îl purtase peste oceane, prin vămi, la arest, la tribunal, în camera de vizitare în care fiica lui aproape adultă se așezase și îi spusese că familia nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu el, printr-un divorț și în celula din închisoarea Ila. Sărutul era tot ce își dorise, iar promisiunea acelui sărut era tot ce îi mai rămăsese.’ (pag. 47-48)
Nu am vizitat Oslo sau Norvegia decât pentru mai puțin de trei zile, și asta se petrecea acum 20 de ani, dar totuși, după lectura cărții lui Jo Nesbø aproape pot zice că aș cunoaște capitala nordică. Pentru scriitor, este clar că metropola este mai mult decât un simplu decor și personajele sale par în multe momente să rezoneze cu peisajul urban din jur:
‘ Lui Simon îi plăcea la nebunie Oslo-ul în timpul vacanței de vara, când orașul se golea de oameni și redevenea al lui. Când se tranforma din nou în satul ușor supradimensionat al copilăriei lui, în care nu se întâmpla mare lucru, iar ceea ce se întâmpla însemna ceva. Un oraș pe care îl înțelegea.’ (pag. 73)
sau
‘Simon opri la lumina roșie a semaforului de la Storgata. Întunericul părea să se reverse din clădirile din jurul lor și odată cu întunericul, veneau și creaturile nopții. Mergeau cu pași târșâiți, stăteau sprijinite de pereți, în intrândurile din care răsuna muzică, sau stăteau în mașini, cu coatele atârnând pe geamurile laterale. Priviri căutătoare și lacome. Vânători.’ (pag. 96)
Jo Nesbø stăpânește perfect și meșteșugul construcției romanelor polițiste, al construcției acțiunii, al planurilor paralele și punctelor de vedere multiple ale diferitelor personaje, care își completează unul celuilalt detaliile oferind cititorului suficientă informație pentru a înțelege progresul intrigii și a păstra atenția pentru ceea ce urmează. Unele elemente de tehnică narativă aparțin cinematografiei sau televiziunii de gen, cu cadre tăiate în momente cheie și relatări care încheie capitolele cu elemente de suspans, solicitând citirea paginii următoare sau a capitolului care vine. Am parcurs cu ușurință și cu plăcere cele peste 550 de pagini, deși, prin faptele relatate, prin tema moralizatoare și cu elemente religioase, nu se poate spune că este vorba despre o lectură ușoară. Scrierea cursivă, implicarea emoțională pe care și-o câștigă eroii cărții, arhitectura inteligentă a narațiunii fac din ‘Fiul’ o lectură superbă.
