”Dragul meu turnător”, de Gabriel Liiceanu
Editura Humanitas, București, 2013
În ciuda faptului că românii nu vor cunoaște, pesemne, niciodată natura evenimentelor din decembrie 1989, unii dintre noi rămîn veșnic interogatori ai comunismului, perioadă ce a reușit să transforme o bună parte din conaționali în turnători, pierzându-și astfel calitatea de „seamăn”.
Cunoscut autor de literatură personală, una dintre figurile marcante ale Școlii de la Păltiniș, Gabriel Liiceanu alege să vorbească publicului despre o experință personală în care joacă rolul de actor principal, pe parcursul unei scrieri ce cu greu poate fi încadrată într-un gen anume, dar care are ca principal obiectiv simpla nevoie de a înțelege geneza și fiziologia unei ticăloșii istorice și, mai ales din dorința de a ține trează uimirea în fața misterului răului care însoțește natura umană.
Dragul meu turnător reprezintă o confesiune emoționantă a autorului însuși, care află că a fost obiectiv într-un dosar de urmărire informativă începând din anul 1973, anul întoarcerii din R.F.G., unde fusese plecat la studii, în care turnătorul principal este un coleg de serviciu, redactor-șef al Revistei de filosofie, seamăn ce a ales să disimuleze o prietenie pentru a afla ce gândește obiectivul. Cum e și de așteptat din partea lui Liiceanu, autorul nu atacă violent persoanele ce au regizat cu măiestrie dosarul lui, ci încearcă să analizeze acțiunile fiecăruia oferind explicații la nivel filosofic a unor acțiuni ce sunt în speță ticăloase. Dorința autorului este să ofere un exemplu celor care la rândul lor au fost urmăriți căci pedeapsa e pilduitoare în primul rând pentru ceilalți (Și se făcu dreptate!).
Liiceanu nu dorește să fie un arbitru și ținând cont de afirmația lui Cioran care denotă că gânditorul ce mâzgâlește o pagină fără destinatar se crede arbitrul lumii, alege să-și direcționeze gândurile direct turnătorului Cristian, interpretat cu măiestrie de Octavian Chețan, sub forma de scrisori, din păcate fără răspuns, chiar dacă Liiceanu a avut o discuție față-n față cu acest fost coleg și, ironia sorții, chiar fost acționar la Humanitas.
De o expresivitate extraordinară sunt mărturisirile fictive ale unui fost lucrător al Securității, care se ocupa cu transcrierea benzilor de ascultare înregistrate în locuința obiectivului, o poveste plină de duioșie, o dovadă de talent narativ din partea autorului și un moment de pace și respiro într-o poveste ce distruge crezul despre semeni. Nu pot să nu transcriu câteva din gândurile celui care trasa încheierea unei zile din viața lui Gabi și a Aurei cu formula Noaptea a fost liniște, într-o manieră atât de duioasă și nostalgică…nostalgie a autorului după vremuri de mult apuse, expuse de cel care le-a trăit și nu de cei care suprimau orice urmă de sentiment în transcrierile lor:
De câteva luni am ieșit la pensie. Sunt maior în rezervă. Mă plictisesc și m-am gândit să țin un jurnal. Mi-ar fi plăcut, în viață, să scriu. Și altceva decât miile de pagini transcrise după benzi. Încerc acum. Am început cu începutul. Ce-o mai fi făcând Gabi? Dar Aura? Mărturisesc că nu mai știu ce s-a ales de ei. (pag. 212)
De asemenea, Liiceanu introduce și o declarație (recunosc că ambele le-am crezut reale în momentul lecturii), a maiorului Ion Pătrulescu, ofițer de caz și regizor al unui scenariu anost. De-a lungul acestor două capitole, introduse printre scrisorile adresate lui Cristian, Liiceanu empatizează cu Securitatea și cu lucrătorii acesteia, oferindu-le astfel o șansă de a-și demonstra umanitatea și de a se apăra. Noțiunile de bine și de rău pot fi arareori despărțite întru totul și totuși, comunismul pare să fi reușit performanța de a trimite individul la condiția sa animalică în care trădarea nu lasă urme în conștiința trădătorului. Drept dovadă avem întrebările adresate lui Cristian care rămân fără răspuns, sau motivația maiorului pentru actele sale, care, consideră el, realizate în acel context istoric nu pot fi considerate acte delictuoase.
Chiar dacă risc să expun prea mult din carte, totuși nu pot să nu amintesc de locul pe care îl ocupă Toth Imre în amintirile lui Liiceanu și deci, în acest volum. O expunere ce mi-a trezit interesul asupra acestui Paul Newman al României, acestui Magister Ludi a unui Palimpsest la care a lucrat 11 ani, o persoană romantică și onirică care mai avea puterea să vadă frumusețea Bucureștiului, un exemplu de urmat de noi, cei ce ar trebui să producă schimbarea mult așteptată:
Am avut plăcerea regăsirii atâtor evenimente din propria mea viață petrecută la București – în acest oraș frivol, decadent, strălucitor, care, în ciuda unei imanente murdării perfide, în ciuda lichelelor sale brillantes, m-a acoperit cu căldura erotică a corpului său sufletesc. (pag 170)
Recunosc că mereu am fost atrasă de perioada comunistă și de misterele ei, în mod special, iar cartea lui Liiceanu este un răspuns la o dorință interioară de a da timpul înapoi și de a mă teleporta în perioada aceea devastatoare pentru poporul român, pentru a vedea cu proprii ochi evenimentele ce au fost analizate de atâtea voci, dar de fiecare dată atât de diferit. Gabriel Liiceanu are darul de a prezenta evenimentele într-un stil propriu, memorialistic poate, dar, spre fericirea mea, din perspective diferite, cea a trădatului și respectiv, a trădătorului. Filosoful are puterea să privească cu empatie ceea ce mulți alții ar fi strivit sub forța cuvântului (probabil el și-a luat deja revanșa cu Apel către lichele). Acesta a ales să înlocuiască ura, dezgustul și răzbunarea cu ceva mult mai benefic atât pentru persoana proprie, cât și pentru poporul căruia i se adresează de fapt. El dezvăluie semenilor adevărul cu scopul de mobilizare a unei națiuni în demascarea vinovaților și aflarea adevărului. Demersul nu este realizat împotriva celor care au primit calitatea de lucrător al Securității, ci împotriva celor care și-au anihilat conștiința și au ales să se trădeze pe ei înșiși, precum Cain pe Abel, căci prin uciderea seamănului, fizic sau moral, se pierde conștiința, ce duce implicit la suprimarea statutului de ființă umană.
Cartea lui Liiceanu, o așezare perfectă pe portativ a unor note cu modulări atractive, ce fac posibilă exteriorizarea puterii focului ce zace în orice suflet nobil, este un imens izvor de resurse istorice, filosofice și religioase. Cititorii vor avea ocazia nu numai să aibă acces la unul din dosarele Securității, prilej cu care se va observa absurditatea acțiunilor intreprinse de poliția politică, dar vor fi conduși și pe urma demersului filosofic al autorului de a explica acțiunile protagoniștilor unui sistem degradant. Pentru restul ar fi nevoie de curaj, iar acest atribut lipsește de mult timp de pe plaiurile mioritice.
1 comment