Distopie sovietică: ”Măștile lui Brejnev”, de Nicolae Spătaru

”Măștile lui Brejnev”, de Nicolae Spătaru
Editura Paralela 45, Colecția Biblioteca românească, Pitești, 2020

Suntem într-un sătuc din Uniunea Sovietică, în Sinihău (pe care inițial l-aș fi plasat în Moldova, dar la o privire mai atentă, inclusiv la biografia autorului, l-am regăsit în actuala Ucraină). Brejnev moare în 1982 și pare că totul se schimbă în viața ”Imperiului” Sovietic, dar mai cu seamă în viața micilor comunități, care nu știu să se adapteze prea repede la schimbări atât de mari. Așa a fost la moartea fiecărui conducător sovietic, de la Lenin la Stalin, pentru că autoritățile satului se tem de tăvălugul care se poate porni. Oare va veni altul mai rău? Poate va veni ”revoluția”? Sau, mai ales, temerea cea mai mare și atent indusă de sus: ne invadează imperialiștii?

”Ne culcam și ne trezeam cu gândul la război. Dar cel mai sâcâitor și istovitor lucru era incertitudinea care plana peste întreaga noastră societate, care fusese atât de brutal, atât de mișelește deturnată de la misiunea nobilă pe care o avea de îndeplinit: construcția comunismului.” (pag. 15)

Dar nimic din toate acestea nu se întâmplă la scara la care se așteptau locuitorii satului. Dimpotrivă, inamicul vine din cu totul altă parte și ne introduce pe noi, cititorii, într-o atmosferă fantastică, un fantastic rural: o conspirație a măștilor de gaze, primite de la centru pentru apărarea satului împotriva inamicului capitalist, care încep să producă destabilizarea sătească. Totul pornește de la Marcu Filipescu, care pare a fi singurul ”cap limpede” din acest sat atipic. El este ”funcționarul sovietic ireproșabil”, tipic, el este secretarul sovietului sătesc și aspirant (fără să o enunțe explicit) la funcții mult mai înalte, așa că ia inițiativa de a se ocupa de măști și de a cerceta felul în care acestea au dat iama să dezorganizeze viața rurală, care decurgea, până atunci, liniștit și fără evenimente.

Nu știu dacă Nicolae Spătaru a vrut să facă o paralelă între trecut și prezent, dar inconștient acest lucru se observă la fiecare pagină: măștile de gaze (inclusiv titlul romanului) ne sugerează că pandemia nu este departe, iar schimbările de cadre, de timpuri oferă aceleași palpitații ca întotdeauna în mediul rural. În plus, personajele sunt caragialești și mereu valabile, în orice perioadă (iată că nu există mari diferențe între ceea ce se întâmpla, măcar din punct de vedere uman, în Uniunea Sovietică și țările satelite): avem funcționarul impecabil, avem curva satului, avem milițianul fără prea multă minte pe umeri, avem sătenii harnici și babele bârfitoare. În această atmosferă nu e greu să faci comentarii acide, să aduci ironie, să faci haz de necaz la adresa realităților comunismului:

”Noi, cetățenii sovietici, eram obligați (spre binele nostru firește!) să ținem tot timpul radioul deschis, cu sonorul dat la maximum. Și nu era o chestie cu care se putea glumi. Mătușa Varvara Cucu a fost amendată cu 20 de ruble, aproape pensia ei pe o lună (să-i fie de învățătură!), pentru că într-o zi a închis pentru câteva ore tocika, crezând că n-o să afle nimeni.” (pag. 18)

Este romanul ”Măștile lui Brejnev” o distopie? Poate nu se încadrează în totalitate în definiția speciei, dar dacă am privi de la distanță (de undeva de peste Ocean, probabil) și am uita că am fost și noi printre cei de la baza stratificării sociale, putem afirma cu siguranță că Uniunea Sovietică a fost un adevărat Big Brother, iar formele prin care cei mai de jos conducători ai săi au condus și au supravegheat populația sunt descrise foarte exact în acest roman. Sigur, Nicolae Spătaru folosește atât realitatea cunoscută, cea din Ucraina sovietică, cu ironie și umor, dar utilizează des și fantasticul, și absurdul pentru a sublinia cât de grosiere erau tușele comunismului autentic.

„Se făcea că satul Sinihău a fost luat cu asalt de o armată de măști. În câteva clipe, au fost ocupate toate clădirile principale ale satului, inclusiv sovietul sătesc. Dar cel mai înspăimântător lucru a fost când vreo trei măști, foarte agresive, mi-au ocupat biroul și-mi aruncau toate mapele, toate lucrurile mele pe geam. Le aruncau în grădina lui Ilie Mihai, pușcăriașul. Asta era prea de tot.” (pag. 100-101)

În plus, autorul mai plusează și cu alte aspecte care atrag din punct de vedere stilistic sau al subiectului asupra căruia s-a aplecat. Să menționez aici, de exemplu, ”poveștile în poveste”, o modalitate destul de utilizată în literatura universală sau românească, prin care povestea principală este lăsată în fundal, ca o formă de a deconecta cititorul, de a-l odihni, oferindu-i un moment de respiro și conducându-l temporar pe alt făgaș. Aici, Marcu Filipescu (uneori personajul principal, alteori naratorul) îl dă cuvântul sectoristului Aurel Zmeură care prezintă câte un ”raport de investigație” asupra unor cazuri mai ciudate, elucidate sau nu, din lumea rurală.

Am găsit, de asemenea, în acest roman, asemănări cu romanele lui Iulian Ciocan (și el menționat, foarte simpatic, în cartea lui Nicolae Spătaru), respectiv ale lui Tudor Ganea, pe care le-am citit în ultimii ani: aceeași atmosferă, același fantastic (rural, în cazul lui Ganea), aceeași aplecare spre distopie (ca la Ciocan). Pentru fanii acestor autori, dar nu numai, ”Măștile lui Brejnev” este o recomandare călduroasă, un roman care se citește ușor, care te amuză și care, în special, te mai aduce, încă o dată, în fața realităților comunismului, această distopie reală care a distrus o mare parte a Europei. Încă sperăm, la treizeci de ani după, că distrugerea nu este definitivă.

Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.

(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, pagina de Facebook a autorului)