„Rezidenți în casa visurilor”, de Radu Aldulescu
Editura Hyperliteratura, București, 2020
De foarte multe ori, cărțile trec dincolo de senzația unui simplu dialog între autor și cititor și devin mici bijuterii nostalgice, în care se ascund toate trăirile unor vremuri demult apuse, în care emoțiile nu s-au consumat definitiv și iremediabil. În momentul când o astfel de carte vede lumina tiparului, cred că undeva un suflet devine liber.
Romanul lui Radu Aldulescu, „Rezidenți în casa visurilor”, reeditat la Editura Hyperliteratura, este o astfel de revenire la origini. Avându-l în rol principal pe Grigore, un ziarist ratat, congestionat și prins între starea de fiu rătăcitor, revenit în cuibul părinților nomenclaturiști, și cel de soț ratat, care după câteva căsnicii ratate, romanul dezvoltă un filon narativ extrem de puternic, scoțând în evidență metehnele umane inerente unei societăți în care valorile sunt debusolate, dezorientate, în care foștii aderenți politici se dau drept sfinți cu remușcări, iar secretele de familie devin mizele unei coabitări de complezență.
Deși ar fi cumva forțată comparația, aș merge spre afirmația că Radu Aldulescu a încercat să facă o nouă formă de bildungsroman, doar că aici nu e vorba despre exploatarea temei maturizării, ci despre evaluarea impactului iminent al eșecului. Încărcat pe alocuri cu umor, dens și extrem de convergent, romanul are toate elementele necesare pentru a fi catalogat drept mostră de literatură contemporană cu greutate. Da, Radu Aldulescu este un narator prolific, care reușește să sondeze atent, dar tăios metehnele sociale, evocând imagini demult apuse și punându-și eroii în postura unor actori bizari, ale căror acțiuni pot fi extrem de neînțelese și eronate.
„Iubirea e o muncă de zi cu zi, o asceză, o alergătură care scoate sufletul din tine, o luptă corp la corp, care adună osteneală peste osteneală…”
De-a lungul lecturii nu am fost părăsită de senzația unei piese dramatice, în care agonia și extazul se dezlănțuie într-un dans apatic. Grigore este un autist social, un om a cărui coloană vertebrală s-a dezintegrat complet sub povara așteptărilor care i-au tot parvenit din partea familiei, societății și a mediului. Pe partea cealaltă apare Argentina, un personaj la fel de debusolat, alături de care Grigore începe să nutrească speranțele unei noi vieți.
„Vine momentul când înțelegi că plângi la mormânt străin, ceea ce nu s-ar cuveni totuși să te tulbure sau revolte. Un mormânt la care să plângi oricum îți trebuie, indiferent că în el e o rudă, un străin, un pro sau un dușman. Poate-i mai bine chiar pentru sufletul tău ca-n acel mormânt să fie un străin sau un dușman.”
De ce să-l citiți pe Radu Aldulescu? Simplu, pentru că este un cronicar de excepție, un observator atent al realităților românești. Narațiunea sa taie până la măduvă, presară sare și te coase pe viu, scoțând la fețele adevărate ale personajelor pe care istoria nu le-a prea creditat cu încredere.
Și da, romanul său „Rezidenți în casa visurilor” este o epică oglindire a unei Românii în care nostalgia încă își mai croiește cale și în care oamenii își trăiesc viețile într-un anturaj îmbătat de regrete, de ofuscare nerostită.
