”Ce-am mai râs! O poveste serioasă”, de William Saroyan
Editura Litera, Colecția Clasici Moderni Litera, București, 2017
Traducere din limba engleză de Virgil Stanciu
Titlul este cel care stârnește, în mod sigur, interesul de a citi acest roman. Cel puțin pentru mine, pentru că poate exista, de asemenea, interes stârnit de autor, destul de cunoscut, de subiectul abordat, de copertă sau de posibilitatea de a citi încă o carte frumoasă din colecția de la Editura Litera. Aparent paradoxal – în același timp, un îndemn la râs și unul la seriozitate –, titlul spune ceva despre această carte întrucâtva atipică: este o poveste destul de serioasă, de dragoste și ură, de viață și de moarte, dar ne provoacă uneori și zâmbete, mai ales când trecem peste temele grave pentru a ne uita cu mai multă atenție la personaje, mai ales la copii.
Aparențele ne duc spre un roman de dragoste, de îmbinare a elementelor familiale cu cele de dragoste, spre ceva dramă și ceartă, pentru ca apoi totul să conducă spre un final frumos și inspirațional. Cu alte cuvinte, dacă privim doar câteva dintre ipotezele acestui roman ne-am afla în fața echivalentului a ceea ce numeam ”film de casă” acum vreo douăzeci și ceva de ani, când era inflație (și) de casete video. O familie formată din doi adulți și doi copii micuți și foarte isteți. O călătorie la țară, unde cunosc vecini, ar dori să-și cumpere o vie și să devină fermieri. Un secret teribil de deranjant, dar care de obicei se termină printr-un scandal monstru și un divorț atent calculat. Cam astea sunt premisele, spre asta ne îndreptăm.
La aflarea veștii că ea l-a înșelat cu un coleg de serviciu, rămânând însărcinată, Evan Nazarenus reacționează însă cu totul altfel, iar decizia pe care o ia este foarte puternică, nu vrea să o mai vadă vreodată, apoi o bate strașnic, apoi îi spune că, de dragul copiilor, va trece peste acest moment, dar trebuie să facă ceva în privința copilului care nu-i aparține:
”Am plecat de acasă ca să muncesc opt săptămâni, să fac rost de bani pentru o mașină, să ne plimbăm și noi puțin. Două luni, și ea mi-a scris în fiecare zi. Da, în fiecare zi. Și eu i-am scris ei. Ce se întâmplă, Dade? Care-i problema cu noi? Ascultă, zise el, brusc. Nu mă mai întorc. Nu suport s-o mai văd. Nu voi mai fi capabil să mă uit la ea niciodată. N-are nici un rost să mă întorc. În regulă, Red e mort, Eva e pierdută. În regulă. Așa stau lucrurile și nu mă mai pot întoarce.” (pag. 58)
De altfel, toată acțiunea se învârte asupra celor doi, soț și soție, și asupra felului în care reușesc să își stăpânească (dacă reușesc!) nervii și felul în care ei decid să se transforme, astfel încât lumea din jurul lor să afle cât mai puține. Dar slabe șanse de vreme ce toată lumea are probleme, certuri există în orice căsnicie, iar lucrurile evidente nu pot fi ascunse. Tragedia lor devine tragedia lumii:
”Ea știa că n-ar fi trebuit să se întâmple. Se întâmplase doar fiindcă ea insistase, dar nu înțelesese atunci, nu înțelegea acum, de ce. Forțase oare mâna destinului ca să se întâmple ceea ce se întâmplase?” (pag. 139)
Din această încrâncenare, cred eu, ies învingătoare două personaje, și anume cei doi copii ai cuplului. Foarte isteți, foarte curioși, cu un plus pentru băiețelul de aproximativ șase ani, Red, ei susțin, de fapt, toate frumusețea acestui roman. Întrebările lor sunt în același timp inocente și profunde, pătimașe și gânditoare și, de cele mai multe ori, părinții, rudele, vecinii sunt puși în dificultate de apetența lor pentru vorbit și chestionat. Red simte mirosurile lucrurilor nevăzute, are câtedată vise care prevăd viitorul, se îndrăgostește pentru prima oară și devine simbolul lumii obișnuite, normale, în contrast cu îndărătnicia părinților. Rezultatul este că, deși sunt de o vârstă fragedă, copiii sunt, de fapt, adulți și reacționează deseori în consecință. Ce se va întâmpla oare cu ei?
”Ce-am mai râs! O poveste serioasă” impresionează, așadar, prin personajele care îl populează și prin dialogurile alerte ale acestora, prin problemele puse și felul în care ele se îndreaptă, atipic, spre final. În rest însă, este un roman ok, fără înflorituri și lucruri care să ne conducă spre o capodoperă, o dramă obișnuită, care nu aduce multe lucruri și întrebări noi. Dar poate asta înseamnă obișnuința – câți dintre oameni nu au înșelați sau nu au fost înșelați oare? – și depinde de fiecare dintre noi cum, cât de puternic reacționăm când suntem puși în fața unor situații de acest gen. Cei imaginați de William Saroyan înfățișează doar una dintre posibilități.
