Trei poezii din ”Bestia obișnuinței”, de Radu Găvan

”Bestia obișnuinței”, de Radu Găvan
Editura Herg Benet, București, 2019

După romanele sale anterioare, excelente și atipice, ”Exorcizat”, ”Neverland” și ”Diavoli fragili”, Radu Găvan și-a strâns poemele într-un volum intitulat ”Bestia obișnuinței”, apărut în 2019, grupate în șapte capitole, cumva în funcție de subiectul acestora. Am regăsit aici o poezie prin care autorul s-a revărsat și s-a destăinuit sie însuși, dar și cititorului: pe alocuri, avem senzația că poemele sale sunt prea întunecate, chiar depresive, manifestarea unui suflet nemulțumit; razele de speranță apar când poezia trece dincolo de sine și vorbește despre cei din jur – bunică, părinți, prietenii din copilărie din Constanța, fiul nenumit. Per ansamblu, putem categorisi așadar poezia sa ca fiind foarte personală, dar nici faptele seci ale vieții contemporane, obișnuite nu lipsesc, Radu Găvan fiind un poet, un scriitor, fin observator al prezentului, surprinzând mereu în poeziile sale și viața din jurul său.

Mai există, în acest volum, și alte două teme fundamentale: tema iubirii, una tristă, în care protagonistul aduce, peste timp, multe reproșuri iubirei care ”a trădat” dragostea, deși există, în același timp, și raze de fericire aduse de un copil, de fiu, și de inocența acestuia; tema condiției scriitorului, care este într-o contradicție continuă între fericirea de a scrie ”altceva” și singurătatea sa (a se vedea poezie ”De ce”, de mai jos). 

A fost extrem de greu să aleg doar trei texte din acest volum, care poate mulțumi inclusiv cititorul ”neprofesionist” de poezie, situație în care mă aflu și eu:

A fost o vreme

A fost o vreme
Când o bucată de pâine
Și cu altă bucată de pâine
Păreau o cină onorabilă.

A fost o vreme
Când apa ce țâșnea într-un jet subțire
Din cauciucul strâns între degete
Părea un duș mulțumitor.

A fost o vreme
Când urletele din miez de noapte
Și pumnii lovind cimentul
Păreau ceva normal.

A fost o vreme
Când lipsa de iubire
Și singurătatea și frica și furia
Păreau o viață.

Calea spre tine

Dacă tu ai fi un punct și eu alt punct,
cel mai repede aș ajunge la tine printr-o linie dreaptă,
deși poate că un cerc ar fi mult mai aproape de adevăr, da,
Ne-am întâlni și ne-am învârti într-un soi de dans
aparent nesfârșit,
dar înainte de asta ar mai fi și posibilitatea unei găuri
negre, care ne-ar uni instant. Găurile negre au această
proprietate, e adevărat, alături de multe altele.
Cu toate acestea, voi alege metoda cercului; gaura neagră
rămâne o necunoscută pentru mine și, în plus,
nu aș dori-o între noi.

De ce?

Câteodată, sunt întrebat de ce scriu
Ca și când aș avea nevoie de un motiv anume
Ca și când aș atinge pielea unei femei frumoase cu o floare
Și ea ar spune – De ce?
Ca și când aș oferi unui prieten sau copilului sau mamei
O mângâiere pe obraz sau un sărut
Și ei m-ar întreba – De ce?
Unui străin o îmbrățișare
De ce? s-ar mira și poate s-ar strâmba
E simplu, le-aș răspunde
Răspunsul se află într-o floare și o mângâiere și o îmbrățișare
Într-un sărut și în lacrimi și în râsul lumii
În privirea limpede a unui copil iubit
Și în mângâierea unui părinte, a unui prieten și a unui străin.

Puteți cumpăra cartea: Editura Herg Benet/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: HergBenet.ro, Liternautica.com)