”America”, de Franz Kafka
Editura Litera, Colecția Clasici Moderni, București, 2015
Traducere din limba germană de Pop Simion și Erika Voiculescu
Istoria romanului ”America”, la fel ca a oricărei scrieri apărute postum din Franz Kafka, este deosebit de interesantă. Cunoscut și sub numele de ”Omul dispărut”, este un roman neterminat de către autorul său și care a evoluat din ceea ce acum este primul capitol, povestirea ”Fochistul”, fiind scris în perioada 1911-1914 și publicat postum în 1927, la trei ani de la decesul lui Kafka. Acesta nu a fost niciodată în America, dar a reușit să ilustreze perfect lumea capitalismului de peste ocean prin ascultarea atentă a propriilor rude, care i-au povestit cum curge viața în țara tuturor posibilităților.
Primele șase capitole sunt liniare și alerte, fără a observa nicio clipă că suntem în fața unei opere neterminate. Nu știu dacă Kafka chiar a încercat să fie ironic sau critic la adresa capitalismului american (așa cum se observa el la începutul secolului trecut), dar această tușă se observă cu ușurință din descrierea moravurilor și a vieții americane văzute prin ochii unui european. Această impresie este, așa cum spuneam, discutabilă, dar Kafka face involuntar o descriere exactă: de cum pune piciorul pe pământ american, ba chiar de la bordul vaporului, Karl Rossmann, protagonistul romanului, este impregnat de civilizația americană, de felul în care ei judecă lucrurile în funcție de bani și de interese:
”Primele zile pe care le trăiește orice european în America sunt comparabile cu o a doua naștere; deși n-ar fi voit să-i trezească lui Karl temeri inutile, unchiul îi atrase atenția că, și dacă te-ai adapta, hai să zicem, mai iute decât unul care a picat din lună, tot trebuie să ții cont că întâile păreri sunt totdeauna șubrede și, ca atare, îți poți încurca principiile după care ai voi să-ți organizezi viața pe pământul american. Unchiul cunoscuse câțiva nou-veniți care, ignorând asemenea învățăminte, își pierdeau zile în șir adăstând în balcon și urmărind, cu priviri de oi rătăcite, agitația străzii; erau de-a dreptul năuciți. Turistul își poate permite luxul – ba, într-o măsură, i se recomandă chiar – să contemple, solitar, trepidația zilei newyorkeze; dar, pentru cei sortit să rămână aici, asta înseamnă curată sinucidere – cuvântul, deși poate cam tare, e cât se poate de potrivit pentru o atare situație.” (pag. 39-40)
Era o perioadă în care americanii își alegeau imigranții, toți erau încadrați fără vină și fără prejudecăți în buni și răi, cei buni – muncitori sau intelectuali deopotrivă, dar mai ales din prima categorie – erau încurajați să intre în țară și erau puși aproape imediat la treabă, iar cei răi, fie că vorbim de delincvenți sau de infirmi, erau trimiși înapoi. Karl are norocul de a fi așteptat de către un unchi foarte bogat, dar un mizantrop și un arogant fără măsură, capabil să îți ajute nepotul să devină un viitor afacerist, dar în același timp capabil să îl alunge pe acesta la cea mai mică greșeală, la prima insubordonare. Pe care acesta o și comite inconștient, la vârsta sa de doar șaisprezece ani nu consideră că o mică încălcare de ordin este un păcat capital.
Țara contrastelor se vede nu numai în comportamentul unchiului, ci mai ales în peregrinările lui Karl spre o viață mai bună. America este bogată, este contrastantă, există oameni cu sufletul bun, dar se vede deja o îndepărtare de umanitate a majorității, adusă de structura socială foarte alambicată, de diversitatea etniilor și religiilor. Da, și de distanțele lungi dintre orașe și dintre case, da, și de o ușurință nemaipomenită și de o încredere care i-a pierdut chiar și în momentul 9/11 de aproape 100 de ani mai târziu. Pe de o parte, imigranții intră foarte greu în țară, pe de altă parte, cei intrați au libertate totală, iată paradoxurile unei societăți așa de bogate.
Karl nu este cel mai integru și simpatic personaj: dacă încrederea unchiului a fost repede înșelată, dar pe nedrept, credem noi, treptat ne dăm seama că el nu este rău prin natura sa, ci este inocent, nevinovat, sincer și mereu dispus să facă lucruri (legale, morale) în plus pentru propria bunăstare, toate acestea provenind din vârsta sa și dintr-o proastă adaptare la condițiile americane. Tocmai de aceea, aproape din primele momente ale romanului ne trezim că empatizăm cu acest personaj simplu, sărac, dar care explorează o lume nouă.
Ultimele două capitole continuă aventura lui Karl prin America fără a avea decât o legătură de personaje și de ambianță cu primele șase, iar volumul este completat cu încă două fragmente de câteva pagini găsite separat de roman. Totuși, ne dăm seama din acestea că Franz Kakfa își imagina o adevărată călătorie de-a lungul și de-a latul Americii, o adevărată saga a societății de la începutul secolului al XX-lea, ”America” devenind, în mod sigur, cea mai complexă operă a scriitorului german.
