”Minciuna”, de Care Santos
Editura Humanitas, Colecția Epic Books, București, 2020
Traducere din spaniolă de Camelia Dinică
”V-ați gândit vreodată de cât timp avem nevoie ca să ne îndrăgostim? O secundă? Cinci minute? Două ore? O zi? O săptămână? Toate răspunsurile sunt corecte.” (pag. 20)
Primul volum al seriei de două pe care cunoscuta scriitoare spaniolă a consacrat-o și a dedicat-o adoscenților, ”Minciuna”, are în centru lumea iubirii, specifică acestei vârste. Te îndrăgostești repede, ți se pare că e pentru totdeauna și nu mereu de persoanele potrivite. Mai ales când vorbim despre armele tehnologice moderne, această lume virtuală care ia ochii și stârnește mai repede senzațiile.
Xenia, o adolescentă meritorie, dar ținută aparent bine în frâu de către părinți, se îndrăgostește online de un băiat (Ric) și fluturașii sau senzațiile par să urce rapid din stomac de ambele părți. Pretextul și punctul de plecare sunt livrești și aici se vede arta Carei Santos de a nu lăsa nimic la întâmplare: cei doi adolescenți au o discuție prelungită online despre celebrul roman ”De veghe în lanul de secară”. De altfel, cărțile și lumea lor sunt o zonă care încheagă mai bine ambele romane, Salinger sau Antoine de Saint-Exupery împletindu-se cu lumea personajelor lor, dar și cu bibliotecile și dorința de a învăța, dincolo de orice, a celor două personaje principale.
Dar Xenia descoperă destul de repede că prietenul ei online nu este ceea ce spune în mesajele trimise, dar este deja îndrăgostită. Paginile de antrenament și îndrăgosteală trec repede, iar Ric începe să își explice acțiunile și viața într-o foarte lungă scrisoare. Este momentul să descoperim și noi, cititorii, povestea lui, povestea din spatele ”blocurilor gri” din Barcelona, unde este foarte greu să supraviețuiești cinstit, mai ales dacă toată familia și rudele și prietenii îți sunt acolo. Închisoarea, școala de corecție, micile infracțiuni par a fi ceva obișnuit pentru băieții și bărbații din acea zonă. Uneori se poate ajunge și la crimă, desigur. Nici Ric nu poate fi altfel, deși sufletul și mintea lui îi oferă și mici raze de speranță:
”Te-ai gândit vreodată câți oameni au fost cu adevărat importanți în viața ta? Adică oameni care într-adevăr te-au făcut să te schimbi! În mod normal sunt puțini.
În cazul meu sunt următorii:
Ben. Fără el probabil că aș fi murit de foame. Sau de scârbă și de mizerie. Ori de tristețe. Fără el n-aș fi cine sunt.
Salinger. Fără el n-aș fi descoperit niciodată o mulțime de lucruri despre mine însumi și despre lume. Despre mine însumi: că nu sunt atât de ciudat. Despre lume: cărțile sunt o formă de evadare.
Tu. Fără tine n-aș fi descoperit niciodată tot ceea ce pot să simt. De când știu că exiști, lumea e diferită și mai bună. Tu faci ca viitorul să merite efortul.” (pag. 99)
Nu obișnuiesc să scriu multe despre poveste, pentru că vreau să las cititorii să o descopere. Dincolo de tiparul unei povești tipic adolescentine, impregnată cu o iubire atipică și un iz telenovelistic (poate intenționat), ”Minciuna” conține și multe lucruri bune și multe mesaje potrivite vârstei și vremurilor, este o poveste despre bullying și internet, o poveste despre redescoperirea prin literatură, o poveste despre cartierele întunecate.
”Adevărul”, de Care Santos
Editura Humanitas, Colecția Epic Books, București, 2020
Traducere din spaniolă de Camelia Dinică
Continuarea ”Minciunii” are mai puțin de-a face cu iubirea, deși ea rămâne totuși motorul pentru ca personajul nostru să aibă putere și dorință de a supraviețui într-o lume atât de neprielnică. Cartierul gri rămâne în spate doar parțial, pentru că un pușcăriaș, chiar nevinovat, nu poate să-și reconstruiască viața atât de ușor, mai ales după ce a trăit o mare parte din ea într-o zonă de la marginea societății. La un moment dat, atras (fără voie) și învăluit de fostul anturaj, se întoarce în cartier pentru a descoperi că ceea ce îi era normal acum mulți ani i se pare acum dezagreabil și respingător.
Așadar, dincolo de iubirea care îl susține de la distanță, Ric trebuie să găsească metode, joburi, căi de a supraviețui după ce i s-a stabilit nevinovăția. Nu îi este ușor și tocmai de aceea romanul ”Adevărul” se deplasează de la un roman de iubire modern și adolescentin la un thriller plin de neprevăzut și specific lumii spaniole. După cum probabil știți, unele dintre cele mai bune thrillere ale ultimelor decenii, care să aducă mister, neprevăzut și să fie lipsite de happy-end-ul specific american, au fost produse de cinematografia spaniolă și cea latino-americană.
În această călătorie de reintegrare în societate, este important însă și ceea ce își propune Ric, să se distanțeze de ceea ce a fost înainte, chiar dacă e greu și tentațiile sunt la tot pasul. Este în continuare iubitor de cărți și dornic de literatură, își găsește jobul perfect (să citească timp de două ore cu voce tare), iar literatura rămâne în centrul existenței lui (și nu ar fi de mirare ca, într-un volum viitor, să îl găsim profesor de literatură):
”Mi-a venit s-o întreb dacă-i place să citească. Și să-i povestesc câte lucruri învățasem din cărți, începând cu fericirea. Ce diferit ar fi totul dacă n-aș fi citit nimic niciodată! Ce oribilă ar fi lumea dacă n-ar fi inventat nimeni poveștile pe care nu le vom putea trăi nicicând! Asta este literatura: posibilitatea de a fi cel care nu vei fi vreodată.” (pag. 46)
”Adevărul” completează o serie care se potrivește perfect adolescenților moderni, care își trăiesc pandemia pe Disney Channel (așa cum o face, de altfel, și băiatul meu). Chiar cu acest iz de telenovelă despre care scriam mai sus, putem spune că este o serie reușită mai ales din prisma mesajelor existente, care variază de la felul în care ar trebui să ne păzim de provocările lansate online până la modalitatea în care literatura salvează un om, ajutându-l să se (re)integreze mai bine și mai repede în societate.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, Ecanjuvenil.blogspot.com)
