A Mes Ennemis Ce Poignard, de Liam O’Flaherty

Dragostea faţă de literatura engleză a temperat-o pe prima, iar socialismul, pe cea de-a doua. A studiat la Colegiul Rockwell din comitatul Tipperary iar ulterior, în 1914, s-a înscris la Colegiul Universitar din Dublin. Istoria nu l-a lăsat să-şi continue studiile, el fiind pus în situaţia de a alege între două deziderate contradictorii: dorinţa ca Anglia să fie înfrantă în Primul Război Mondial, dar şi dragostea şi compasiunea pentru Belgia, o ţară mică precum Irlanda şi, în plus, catolică, ocupată de Germania. În 1915 s-a înrolat în Armata Britanică, folosind un alt nume pentru ca cel al familiei sale să nu fie dezonorat. În 1917 a fost rănit în luptele din Franţa, fiind trimis acasă pentru a se reface. Irlanda fiind în fierbere, a ales să se implice în lupta naţionaliştilor irlandezi împotriva armatei sub al cărei steag servise pînă atunci.

A luat parte (cum altfel?!) şi la evenimentele sângeroase care au precedat semnarea Tratatului Anglo-Irlandez din decembrie 1921 şi care a pus capăt războiului de independenţă, cum este cunoscut în istoriografia irlandeză, dintre republicanii naţionalişti irlandezi şi Guvernul de la Londra. Mişcarea naţionalistă irlandeză s-a spart în două tabere care, în final, după câteva luni de tenisuni mocnite, aveau să-şi dispute întâietatea politică, cum altfel decât prin forţa armelor, o trăsătură foarte caracteristică încă din Antichitate triburilor celtice. O’Flaherty a fost membru al Irish Citizens Army, o grupare care a activat şi în timpul războiului de independenţă şi a luat parte la Rebeliuna Paştelui din 1916 a cărei tendinţă politică era de stânga iar după 1917, chiar de extremă stânga, pro-comunistă. O’Flaherty a încercat să convingă conducerea Partidului Comunist Irlandez să-i sprijine pe munictorii irlandezi care, după modelul rusesc, începuseră să preia controlul fabricilor unde lucrau (în Cork, Limerick).

P.C.I. i-a respins solicitarea pe motivul că nu încuraja puciurile locale. Trecând peste consemnele P.C.I., Liam O’Flaherty care era cunoscut încă din acea perioadă a tinereţii sale zbuciumate, s-a pus în fruntea a două sute de şomeri care au ocupat Sala de Concert Rotunda din centrul Dublinului. Reacţia dublinezilor la vederea steagului roşu înălţat pe acoperişul sălii nu a fost chiar favorabilă, poliţia fiind nevoită să reţină mulţimea agitată care ar fi dorit să se ocupe de simpatizanţii comuniştilor. O’Flaherty în schimb a profitat de agitaţia creată pentru a deveni senzaţia oraşului, dând interviuri presei etc. Un star. După patru zile ocupanţii clădiri au fost nevoiţi să fugă. O’Flaherty s-a strecurat în sudul Irlandei unde se afla fieful celor care se împotriveau Tratatului Anglo-Irlandez, în frunte cu De Valera. În iunie 1922 scriitorul s-a întors la Dublin unde izbucnise în mod deschis războiul civil. Noua armată a Statului Liber Irlandez, organizată de neobositul Michael Collins a deschis focul asupra clădirlor ocupate de rebeli din capitală. Liam O’Flaherty a luat parte la lupte. La 30 iunie, după două săptămâni de confruntări sângeroase în Dublin, trupele guvernului provizoriu au aruncat în aer cladirea Four Courts unde se găsea conducerea rebelilor din Dublin. La 4 iulie unitatea condusă de Liam s-a dizolvat iar el s-a strecurat în port de unde s-a îmbarcat clandestin pe o nava cu direcţia Liverpool.

De aici el s-a exilat în lumea anglofonă, până când apele s-au liniştit în Irlanda unde guvernul îl avea în vizor, din cauza activitatilor sale politice. A fost rînd pe rînd tăietor de lemne în Canada, agent al turcilor lui Atatürk în Asia Mică, chelner într-o cafenea din Wisconsin, muncitor la o fabrică de cauciuc în Minnesota etc. În această perioadă din viaţa lui a început să scrie primele nuvele, pe care a doua zi le arunca la coş, nemulţumit. A trăit o perioadă în Statele Unite, iar după aceea, la Dublin, făcînd dese vizite la Paris. Opera sa cuprinde nu numai volume de nuvele, ci şi romane. Influenţa evenimentelor sîngeroase din Irlanda anilor 1916-1923 este profundă şi în scrierile lui.

În cartea The Informer (1925) , el s-a inspirat dintr-un caz real petrecut la Dublin în 1920, cînd un informator al britanicilor care tocmai dăduse în vileag trei voluntari a fost urmărit, găsit şi împuşcat în plină stradă de doi membri ai Armatei Republicane Irlandeze. În volumul Insurrection (1951) descrie cu mult talent evenimentul fondator al noului naţionalism catolic irlandez, Rebeliunea din Săptămîna Paştelui, din 1916. Alte două nuvele tratează direct perioada 1920-1923: The Sniper a cărei acţiune se desfăşoară în timpul războiului civil, cînd un rebel stă pe un acoperiş din Dublin avînd drept rival un lunetist din tabăra adversă cea a pro-Tratatului. În final reuşeşte să îl doboare, doar pentru a constata terifiat că era vorba despre propriu lui frate şi Civil War. The Famine a reprezentat, după unii critici, cea mai bună carte scrisă de el, subiectul central fiind descrierea evoluţiei a trei generaţii din aceeaşi familie în perioada Marii Foamete (1845-1849). O’Flaherty nu a scris însă numai despre evenimentele cu care a fost contemporan, ci şi despre viaţa dură a fermierilor din insulele Aran. A scris până în anul morţii sale nu mai putin de 150 de nuvele, editate în patru volume. Spre sfarsitul vietii sale a publicat un volum de nuvele in limba irlandeza intitulat Duil, fiind apreciate ca printre cele mai frumoase texte literare scrise vreodată în irlandeză. Frank O’Connor credea în A short History of Irish Literature că „O’Flaherty scrie nuvele în care autorul nu are idealuri sau opinii proprii, ci este interesat doar de acţiuni. Nuvelele lui O’Flaherty nu ofera răspunsuri ci stabilesc doar întrebari corecte“.

Volumul autobiografic Shame to the devil reprezintă una din scrierile fundamentale ale lui O’Flaherty. Ediţia în limba engleză a apărut în anul 1934 când autorul avea totuşi doar 38 de ani (avea să moara la 88 de ani, în 1984!!). Ediţia în limba franceză poartă un alt titlu, cel puţin la fel de sugestiv ca cel din limba engleză: „ A mes ennemis ce poignard” . Este explicabilă dintr-o anumită perspectivă graba lui O’Flaherty de a-si scrie autobiografia având în vedere viaţa periculoasă pe care a dus-o în tinereţe. Cu un cinsim care îi caracterizează întreaga operă el mărturiseşte că s-a grăbit să-şi scrie singur autobiografia pentru a nu lăsa criticilor profesionisti această pâine albă. O cochetărie scriitoricească, pentru că, ne întrebăm, cărui scriitor mare nu i-ar face plăcere să ştie că viaţa lui este studiată, analizată ?!

Acţiunea cărtii este reprezentată de o călatorie pe care autorul a întreprins-o din Irlanda prin Anglia către Franţa şi peninsula bretonă în căutarea inspiraţiei pierdute. De-a lungul etapelor acestui drum, O’Flaherty ne poartă în cele patru colţuri ale vieţii sale. Nu o face pentru a se justifica ci mai degrabă pentru a trimite săgeţi în stânga şi în dreapta. Volumul este un exemplu clasic şi uşor de încadrat tipologic în categoria cărţilor scrise de scriitori care nu pot scrie dar care scriu tocmai despre aceasta neputinţă creatoare, până la urmă. Dar şi acesta este un subiect dificil, interesant şi paradoxal : să scrii de ce nu poţi scrie. Fotbaliţtii sau zidarii nu o pot face. O’Flaherty a ales Bretania şi din motive sentimentale, pentru că inconştient îi aducea aminte de locul unde s-a nascut „M-am născut pe o stîncă străbătută de furtuni şi urăsc vegetaţia moale a pămînturilor prăjite de soare, unde gerul nu pătrunde niciodată pînă în adîncul oaselor oamenilor.“ Iar pe bretoni îi considera verişorii sai.

O’Flaherty se foloseşte de acest vehicul literar şi pentru a-şi descie succint, e drept, experienţa din timpul Primului Război Mondial din tranşeele din Franţa, o exerientă nu prea vesela care de altfel avea să-l marcheze pentru restul vieţii sale (şi fizic, căci a fost rănit în timpul luptelor). „Am simţit murdăria morţii scurgându-se încet peste corpul meu şi carnea mea curată care doreau, în van, să se sustragă acestei atingeri ignobile” . Fiind un camarad de drum, şi scriitorul irlandez a beneficiat de programul special de dezintoxicare pus la punct de Stalin şi slugile sale vizitând U.R.S.S. în anul 1930. După cum ştim, O’Flaherty nu a fost un caz unic, Andre Gide, Panait Istrati, Kazantakis, George Bernard Shaw şi mulţi alţi scriitori angajaţi au parcurs acest drum (care, fie vorba între noi, pentru unii a fost drumul Damascului) . „Cea mai mare prostie din viaţa mea a constituit-o, fără îndoială lipsa de respect de care am dat dovadă în timpul sejurului meu în Rusia şi tonul ironic flegmatic cu care am scris cartea în care descriam, la întoarcere experienţele şi impresiile mele din acel atelier în care civilizaţia viitorului era faurită prin munca titanică a milioane de eroi. Am trecut frontiera sovietică înapoi în Polonia fiind plin de entuziasm faţă de tot ceea ce văzusem, foarte hotărât să fac tot ceea ce mi-ar fi stat în putinţă pentru a-i incita pe toţi oamenii cărora m-aş fi putut adresa fie prin viu grai fie prin scris, întreaga umanitate, pentru a o câştiga cauzei sovietice.”

Cartea scrisă şi intitulată sugestiv I went to Russia (1931) nu a plăcut foarte mult cenzorilor- agenţi sovietici care i-au spus că ar face mai degrabă un serviciu burghezo-imperialiştilor decât Cauzei. Naivul O’Flaherty scrie despre acest refuz al agenţilor comunişti din Londra „ au sfârşit prin a mă enerva iar eu am susţinut că volumul nu era în nici un fel reacţionar şi că eu nu puteam scrie decât ceea ce simţeam.” Dulce naivitate căci Stalin nu plătise pentru ca lumea occidentală să descopere sensibilităţile scriitoriceşti ale celor care-i vizitaseră lagărul (sau mai corect spus, anumite trasee bine curăţate şi aranjate înainte). Însa lucru ciudat, afirmarea adevărului faţă de sistemul stalinist sau neacceptarea comenzilor politice nu i-a produs scriitorului irlandez nici o bucurie, dimpotrivă, după patru ani de la acele evenimente el avea un sentiment de amărăciune pentru că „volumul i-a amuzat pe cei pe care dorea să-i irite şi a displăcut tocmai celor al căror respect mă interesa. În loc să mă ajute să-mi reafirm scopul existenţei mele din care să extrag o nouă vigoare, cartea mi-a accelerat ritmul deziluziilor.”

Durerea a fost provocată de sfârşitul unei iubiri sau a unei credinţe: cea în puterea regeneratoare a comunismului asupra umanitaţii. Căci pentru el, sfârşitul credinţei în comunism după ce în prealabil şi credinţa catolică în care a fost crescut, fusese înlăturată, a însemnat consumarea capacităţii sale de a crede într-un ideal. I-a rămas doar credinţa în cuvântul liber al scriitorului. Regăsim în materia volumul alte numeroase divagaţii destul de incorente pe aceeaşi temă: răul facut constant şi peste tot de burghezia lacomă si realizările măreţe ale Uniunii Sovietice, ceea ce denotă ca la momentul scrierii acestui volum autobiografic O’Flaherty încă mai simpatiza vag şi inconstant cu ideea luptei de clasa. În preajma unei noi tentaţii suicidare, el se întreabă „De ce să mori când mai rămâne un cântec de cântat, un imn revoluţionar al maselor muncitoare de intonat?” Cochetarea cu un socialism idilic şi utopic continuă : „dacă ne-am lăsa imaginaţia să joace asupra sensului adevărat al acestei lozinci socialiste – a produce pentru propriile nevoi şi nu pentru profit- am putea edifica o societate formată în exclusivitate din doamne şi domni. Iar pentru noi, scriitorii, aceasta ar fi o eliberare mai mare decât pentru oricare alt grup social, poate în afara oamenilor de ştiinţă care, în zilele noastre în loc să lupte împotriva malariei şi a morţii, sunt obligaţi să inventeze gaze de lupta, explozivi şi alte dispozitive menite a aduce distrugerea. ” Ne întrebăm retoric dacă autorul şi-a păstrat credinţa în totalitarismul comunist de-a lungul întregii sale vieţi pentru că, până la urmă, a beneficiat de tot timpul din lume pentru a ridica vălul comunist.

Fiind un călător atât în timp cât şi în spaţii largi, O’Flaherty a fost preocupat şi de rolul social al scriitorului şi posibilitatea ca succesul să-i sucească minţile ducând la degradarea produsului livrat de artist. „Nimeni nu este capabil să facă o treabă bună dacă nu se mai respectă. Dimpotrivă, un scriitor poate să-şi păstreze respectul de sine doar ducând o viaţă descompusă. Altfel, e sigur că-şi va pierde inspiraţia, lăsându-se domesticit până în punctul de a cădea în respectabilitatea socială. Este mai nefericit pentru un artist creator să aibă un cont în bancă decât să cadă în cel mai groaznic viciu. Aplauzele turmei sunt la fel de periculoase, pentru că atrofiază imaginaţia, instalează frica de a avea ce pierde riscând ceea ce deja a fost obţinut şi care este considerat placut/ agreabil. Artistul trebuie să accepte să abandoneze aplauzele publicului şi luxul pe care ele îl presupun acelor creaturi efemere precum actorii, campionii de box, jockey-ilor, generalilor învingători, pungaşilor de la bursă şi tuturor celorlaţi indivizi care cunosc sfertul lor de oră de glorie. Trebuie să fie la fel de necruţător faţă de el însuşi precum erau vechii eremiţi care se biciuiau cu curele cu ţepi. Pentru scriitor, aceasta este singurul şi unicul drum către perfecţiune.”

Autorul introduce în materia biografiei sale către final şi o nuvelă, o exemplificare a eforturilor sale de a scrie care, chipurile, până la urmă au fost încununte de succes. Din păcate, calitatea foarte bună a nuvelei contrastează cu paginile memoriilor care, dorindu-se a fi o autobiografie atipică nu prea ţin cont de un criteriu important al acestui tip de literatura: criteriul cronologic. O’Flaherty ne aruncă în toate direcţiile vieţii sale zbuciumate iar rezultatul este crearea unei confuzii, mai ales pentru cititorul care ia doar un prim contact cu opera lui. În ciuda acestui disconfort, volumul dezvăluie un alt scriitor irlandez răsculat împotriva sistemului şi a prejudecăţilor semenilor sai in tradiţia lui Oscar Wilde sau James Joyce. “Chiar dacă voi muri beat sau treaz, aureolat de glorie sau de bogăţie, sau dispreţuit de sărăcia mea abjectă, mă simt mai puternic prin această aducere la suprafaţă a ceea ce supura în străfundurile mele. Mi-am făcut publice păcatele pentru a lăsa locul unor delicte mai serioase. În viitor voi păcătui cu mai multă şiretenie. Navighez singur pe o mare unde nu se pot face escale, unde nu există pământuri şi nici chiar posibiltatea întoarcerii triumfale acasă. Călătoresc solitar, cu echipajul format din pasiunile mele rasculate.”