”Spuneți-mi Zebra”, de Azareen Van der Vliet Oloomi
Editura Paralela 45, Colecția Ficțiune fără frontiere, Pitești, 2019
Traducere din limba engleză: Alexandra Turcu
Am citit cartea în diagonală.
Am recitit-o „pe sărite”.
Am lăsat-o să se odihnească și am reluat pasaje răzlețe, luni mai târziu.
Nu s-a schimbat nimic. Navigând printre zeci de recenzii și opinii pe Goodreads, am constatat însă că nu sunt singură: mai există cititori și cititoare care au rămas cu aceeași stare de confuzie în urma lecturii. M-am liniștit.
Am început să caut informații despre autoare, așa cum îmi este obiceiul când fie nu mă încântă o carte, fie nu mă consider în măsură să o comentez; Zebra e undeva la mijloc, pentru că, pe de o parte, știu prea bine că firea mea avidă de epic, de narativ, de personaje și de construcție nu este tocmai în largul său printre fraze prețioase, și pe de altă parte nici referințele mele nu sunt tocmai bine puse la punct. Sunt convinsă că, așa cum am observat și în slalomul printre recenziile altora, există zeci și sute de oameni care vor rămâne pe gânduri după citirea cărții, găsind în povestea Zebrei adevăruri și înțelepciune. La fel cum suntem destui și noi, cei care s-au întrebat, de-a lungul a multe pagini, ce-au citit de fapt și care este rostul cărții.
Despre autoare am aflat c-a fost multiplu premiată (așa se întâmplă, în ultima vreme, cu aceste romane-șoc), dar și că, așa cum mă așteptam, și-a construit cartea pe multe premise proprii. Cu un nume exotic, sudat din neerlandeză și farsi, Azareen mai poartă și prenumele unui personaj feminin cu o poveste cel puțin sfâșietoare, dintr-o duologie pe care am avut bucuria s-o traduc anii aceștia. M-a intrigat prin simpla ei existență și am aflat că Zebra a fost creată în timpul unei burse de cercetare a unui scriitor catalan (sursele se contrazic cu privire la numele lui), când autoarea a locuit o perioadă în Catalonia, după ce-și petrecuse o parte a copilăriei și adolescenței în Valencia. În plus, am deslușit din alte articole că partenerul ei de viață ar fi italian, și că poate lui i se datorează nu neapărat personajul Ludo, cât inserțiile de limbă și cultură aferente din roman.
Tot autoarea oferă ca rațiune a scrierii cărții faptul că și-a dorit să exprime din emoțiile încercate de diaspora iraniană, refugiată în SUA în urma instaurării regimului opresiv în țara sa, după 9/11, când a existat un val de suspiciune și chiar repulsie colectivă îndreptat oricui corespundea etichetei „arab”. Ea spune că-și dorește ca toți cei și cele care-i citesc cartea să râdă – și mă gândesc, sincer, c-am avut câteva tendințe, și că poate n-a fost momentul potrivit. Poate că amenințarea burnout-ului și psihozei colective ne este prea aproape anul acesta ca să fie un mediu prielnic unor lecturi atât de profunde. Poate că, recitind-o în câțiva ani, voi râde chiar din toată inima.
M-am gândit la alte 11 septembrie, la șirul de violențe care ne conectează pe toți: 11 septembrie 1697 (nemiloasa bătălie de la Zenta, care a accelerat căderea Imperiului Otoman); 11 septembrie 1973 (data fatidică [sic] a avut loc coup d’etat-ul chilian sprijinit de Statele Unite, care l-a adus pe dictatorul sângeros Pinochet – cu ocazia asta, îl salut pe Morales); și, în sfârșit, 11 septembrie 2001 (atacul al-Qaeda asupra Statelor Unite, care i-a dat ocazia strabicului roșu la față de Bush să lanseze un alt război neglijent în regiunea mai mare a nașterii mele nenorocite, încă unul dintr-o serie de războaie inconclusive, care nu par să se mai termine).
Ce mi-a plăcut la această călătorie pe care Zebra o întreprinde pentru a reface drumul exilului din copilărie, doar că în sens invers, au fost în special fragmentele deschise în care se vorbește despre sex(ualitate). În relația sa cu Ludo și în descrierea ei, Zebra nu se ferește nici de cuvinte, nici de acțiuni tranșante. Nu încearcă să ascundă firescul, să folosească eufemisme, să devină ceea ce nu este. Sugestia ei ar fi că, odată cu forța intelectuală, ar veni și dezinhibarea, lucru pe care, dacă l-am perceput corect, tind să îl susțin.
Își încheia mesele cu lichior scump. Grappa. Ratafia. Limoncello. Coniac, dacă era într-o stare melancolică. Se bărbierea în fiecare zi. Își aranja părul, cârlionț cu cârlionț. Își călca hainele. Se spăla în spatele urechilor. Își fuma pipa după sex, ca un gentleman din Lumea Veche. Știa cum să aprindă și să mențină un foc. Știa cum să facă paste rafinate. Și, pe deasupra, avea obiceiul de a-și muta penisul de pe o coapsă pe cealaltă după sex. Acest număr de balans dura câteva minute.
Nu în ultimul rând, așa cum m-am aplecat asupra traducerii când a fost vorba despre cartea lui Adam Haslett, voi saluta aceeași traducătoare, pe Alexandra Turcu, pentru o nouă reușită, zic eu, deloc de ici, de colo. Referințele încâlcite, trimiterile printre meandrele literaturii și existenței, nenumăratele capcane filosofice alcătuiesc un repertoar deloc facil de transpus și de transmis în limba română, în care multe dintre acestea trebuie adaptate cu o înțelepciune furnizată doar de experiență.
Într-un material scris pentru Electric Literature, Azareen Van der Vliet Oloomi a alcătuit o listă a prozei despre exil, prizonieri politici și interdicție. O regăsiți aici și conține cărți citate și ca făcând parte din Matricea Literaturii, manifestul care conectează toate scrierile care au avut vreodată impact asupra vieții Zebrei. Cine se mai încumetă să citească dintre ele, alături de mine?
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, pagina de Facebook a unei biblioteci publice din Indianapolis)