Vorbitor în numele morţilor, de Orson Scott Card

”Vorbitor în numele morţilor”, de Orson Scott Card

Editura Nemira, Colecția Nautilus, Bucureşti, 2005
Traducere din limba engleză: Gabriel Stoian

Am privit coperta cu un uşor scepticism: fireşte că ştiam despre Ender; despre jocul său; despre creatorul său – de fapt, nu prea ştiam mare lucru, dar bănuiam. Nu citisem cartea, amânând-o mereu, fără vreun motiv anume. Dar am cunoştinţe fermecate de acest univers, şi am încredere în gusturile lor ştiinţifico-fantastice. Rău nu putea fi. Scepticismul nu era cauzat de dubii cu privire la calitate, nici pe departe. Se învârtea, mai degrabă, în sfera „Dar dacă au, totuşi, legătură?”. Orson Scott Card m-a asigurat că nu au, sau nu tocmai. Că, deşi personajele sunt recurente, cele două cărţi pot fi citite individual. Aşa că, după o matură chibzuinţă, mi-am zis, fie. Voi citi mai întâi partea a doua a trilogiei (care nu e chiar trilogie, căci am mai descoperit vreo 3-4 scrieri în cadrul aceluiaşi univers, ca să nu mai vorbesc despre seria paralelă a Umbrei), iar dacă îmi place, revin la prima parte şi închei glorios cu cea din urmă.

Mi-a plăcut. Şi încă mult. Nu m-aş fi aşteptat să dau gata o carte stufoasă în nici jumătate de zi. Există o colocaţie în limba engleză pentru a descrie acele cărţi care par să-şi dea singure paginile – aşa este Vorbitorul. Întocmai aşa.

Înainte de a plonja într-un elogiu entuziasmat, mai fac o precizare: cel mai probabil, cursurile de limba portugheză au contribuit suficient la această încântare. Gândirea mea, profund lingvistică, mereu gâdilată plăcut de conexiuni între felurite limbi străine, a contribuit, cu siguranţă, la faptul că am dorit să aflu cât mai repede deznodământul cărţii. Mă preocupa şi soarta pequeninos – purceluşii. Un nume drăgălaş pentru nişte creaturi inteligente defel blânde în obiceiuri, şi totuşi mânate de un puternic instinct de conservare şi supravieţuire. Dar mi-au plăcut şi numele coloniştilor de pe Lusitania, o colonie catolică unde se vorbesc esenţiala şi portugheza.

Odată introdusă în universul cărţii, am simţit rareori lipsa unor explicaţii suplimentare, pe care le voi obţine când voi citi primul volum (Jocul lui Ender). Societatea de pe Lusitania este descrisă cu lux de amănunte, la fel şi coabitarea dintre oameni şi pequeninos (micuţi). În colonie există un xenolog foarte implicat în munca sa, supranumit Pipo (numele portugheze ale personajelor îşi păstrează din plin farmecul şi… lungimea caracteristice!), care ajunge la rezultate foarte interesante în cercetarea purceluşilor, fiinţe „extraterestre” micuţe, înzestrate cu o inteligenţă şi o intuiţie deosebite. Fiul său, Libo, este cel care îi va duce mai departe munca. Armonia predomină, până când viaţa lor liniştită este perturbată de apariţia Novinhei, fiica xenobiologilor-martiri de pe Lusitania, care doreşte, la rându-i, să devină xenolog. Între ea şi Libo se înfiripă o relaţie aparte, de prietenie profundă şi de respect reciproc, o relaţie care se transformă, firesc, în dragoste, însă nu poate fi împlinită. Pipo este ucis ritualic, inexplicabil, brusc, de către purceluşi, iar întreaga existenţă a familiei sale este dată peste cap.

Ani mai târziu – un concept relativ, călătoria în spaţiu fiind extrem de bine dezvoltată – Andrew Wiggin (Ender) este chemat spre a „mărturisi” moartea lui Libo, la fel de brutală şi perfect asemănătoare cu a tatălui său, şi moartea lui Marcao, soţul Novinhei. Drumul spre Lusitania durează vreo douăzeci de ani, deşi pentru Ender trec doar câteva săptămâni, iar acesta se lansează în descifrarea misterului purceluşilor, sperând să obţină răspunsuri la întrebările întregii colonii.

Vorbitorul nu este o simplă poveste SF. Este o dramă existenţială, o poveste perpetuă de dragoste – sub toate formele sale. Este un imn închinat supravieţuirii, un manifest pro-toleranţă şi înţelegere între rase, între popoare, între fiinţe. Fiecare personaj evidenţiat în poveste îşi trăieşte propria dramă; unele găsesc izbăvirea, altele rămân chinuite de îndoieli sau nu primesc răspunsurile dorite. Andrew Wiggin, eternul călător, îşi găseşte rostul şi prinde rădăcini, îndrăgostit de imaginea unei fetiţe terifiate, însă hotărâte. Novinha găseşte un tată pentru copiii săi rătăciţi, care au trăit prea multă vreme sub spectrul unui tată neînţeles, adânc tulburat şi chinuit de demoni interiori. Iar purceluşii – aceşti pequeninos uimitori – îşi dezvăluie tainele celui care, pentru a răscumpăra xenocidul împotriva gândacilor (Jocul lui Ender), încearcă să salveze o altă populaţie.

Asemeni unui magazin literar universal, Vorbitor în numele morţilor are de toate. Pentru iubitorii de SF, de drame psihologice sau de teorii ştiinţifice dificil de asimilat, deopotrivă. Eu una m-am convins că vreau să pun mâna cât de repede pe primul volum, apoi pe cel de-al treilea, şi, cu siguranţă, să nu mă opresc din citit până când nu voi înţelege.

Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Nemira.