”Mâța Vinerii”, de Doina Ruști
Editura Polirom, Colecția Fiction.LTD, Iași, 2017
Nu mai citisem de ceva timp Doina Ruști (au apărut însă recenzii la ultimele ei cărți pe blogul nostru, respectiv la ”Mămica la două albăstrele” și ”Manuscrisul fanariot”, semnate de Dan), dar m-a interesat mult subiectul ultimei cărți, considerată un roman istoric, având ca fundal perioada fanariotă, cu implicații importante în magia tradițională. ”Mâța Vinerii” are un subiect asemănător, de altfel, cu ”Manuscrisul fanariot”, fiind o carte puternic apropiată de București și de străzile actualului Centru Vechi, de Lipscani și de vechea Curte Domnească, de fanarioți și de soldații lor credincioși, dar și de magie și vrăjitoare, totul într-un amestec plin de încărcătură istorică.
În centrul acțiunii se află Mâța Vinerii, ”vrăjitoarea care venise să mânânce fericirile Bucureștiului”, în fapt, doar o adolescentă de vreo paisprezece ani pe nume Pâtca, plecată în grabă din Scheii Brașovului, pentru a ajunge în Capitală la unchiul ei, Cuviosul Zăval. Suntem în timpul unui domnitor fanariot incert, pe nume Costas, iar atmosfera este tipică epocii descrise (numeroase comploturi, violențe, armate de mercenari, primele semne ale unei diplomații europene occidentale influente în Principatele Române etc.) La prima impresie, Pâtca nu pare, așadar, decât o adolescentă zvăpăiată, așa că ideea că ea este temuta și necunoscuta Mâță a Vinerii pare neverosimilă:
”-În noaptea asta peste noi va veni răul drăcesc și creasta sfârșitului, iar numele lui de osândă și erezie este Mâța Vinerii! Aducătoare de moarte! Scăpată din iad! Mâța Vinerii va intra în oraș!
Un bulgăraș de gheață îmi trecu fulgerător din creier până în mațe. Eram deja un vierme strivit când însăși Mâța Vinerii coborî printre noi, un nămiloi care se fâțâia pe lângă un perete, luminos cum e ziua. Lumea țipa în jur, iar unii se chirciseră pe lângă genunchii mei care tremurau ca și cum n-ar mai fi făcut parte din mine. Două trâmbe de fum ieșiră dintre degetele răsfirate ale acelei făpturi, care se mișca exact cum bate valul în maluri. Apoi începu să vorbească, mișcându-și ochii, care nici nu mai erau ochi, ci niște stăncuțe zburlite de vânt. Matahala, pentru că era îmbrăcată într-un capot pestriț, arăta ca o curcă. Părul înfoiat o făcea și mai groaznică, mai ales că, din când în când, se lungeau din el două urechi ascuțite. Nu înțelegeam ce spune, nu ghiceam în ce limbă vorbește, dar, după sunetele pietroase, nu mă îndoiam că era o limbă nepământească.” (pag. 14)
Găsindu-l pe Cuviosul Zăval mort de câteva clipe, Pâtca pornește într-un adevărat carusel dintr-un roman polițist clasic, pentru a-l găsi pe cel care l-a ucis, dar mai ales pe cel care i-a furat o parte din rețetele sale ce aduc tulburări oamenilor. Căci atât Zăval, cât și Pâtca și cei care au îndrumat-o (cred că) fac parte din tagma vrăjitorilor și magicienilor satorini (of, cât m-am chinuit să descifrez misterul acestui cuvânt!), cei care au un adevărat cult pentru plante misterioase și borcănașe pline de substanțe, mixându-le împreună cu diferite părți de animale sau chiar legume și alimente obișnuite pentru a rezulta rețete capabile să aducă râsul în întreaga cetate sau tristețea sau nebunia conducătorilor.
Numai că nu este totul simplu, de vreme ce are numeroși adversari, așa cum are și neașteptate mâini care o ajută. De altfel, chiar dacă este doar o adolescentă și uneori naivitatea specifică vârstei domină caracterul ei, pregătirea ei în domeniul vrăjitoriei și nu numai, o face să își descopere repede oamenii care nu îi vor binele și, în același timp, să găsească oarece leacuri pentru aceștia. Cel mai aprig adversar pare a fi bucătarul țigan al conducătorului țării, care ajunge în posesia unei cărți magice scrise chiar de către Pâtca, ”Cartea bucatelor rele”, care devine obiectul-cheie al întregii cărți, de vreme ce ”Mâța Vinerii” se concentrează pe redescoperirea lui și preluarea înapoi în posesie:
”Câte precauții luase Maxima, ca să nu cadă vreuna dintre rețete pe mâna cuiva! Și totuși, Cartea bucatelor rele ajunsese la un bucătar oarecare. Orice preparat din acea carte răspândea în jur suferință, iar dacă un om se hrănea numai după rețetele alea, se putea transforma într-un monstru. Prin urmare, nu mă înșelasem în privința salatei de mațe! Bucătarul se iniția în artele bucătăriei oculte.” (pag. 86)
Romanul este unul plin de magie: plecând de la bucatele obișnuite făcute de bucătar pentru șeful fanariot, descoperim că fiecare mâncare poate fi transformată într-un elixir tămăduitor sau, dimpotrivă, într-o otravă cu efecte imense doar prin simpla schimbare a unor ingrediente sau introducerea unora noi. În plus, Pâtca are mereu la îndemână în rochiile și fusele sale niște prafuri, care par a face lucruri nemaivăzute, dar se dovedesc, de cele mai multe ori, fără efect. În descrierea acestor elixiruri, se vede talentul de scriitor al Doinei Ruști, dar și documentarea atentă făcută în acest domeniu:
”În Cartea bucatelor rele notasem multe, cu pasiunea primelor mele învățături. Rețeta lichiorului de furnici, pe care v-am spus c-o scrisesem pe ultima pagină, țin minte că mi-a luat o zi numai s-o transcriu. Tot acolo aveam și o descriere amănunțită a sosului de brotac (liquamentum cum rubeta), dar și mâncarea mea preferată, care era mierea amiezii, aducătoare de liniște și uneori de somn cu vise plăcute. Ca toate celealte, mâncată în exces, este mâncarea morții. Mel meridiei! Făcută din miere și lapte, în care presăram un praf de semincioare de cânepă, prăjite și râșnite împreună cu alte lucruri, pe care e mai bine să le trec sub tăcere.” (pag. 124)
Trecând peste zugrăvirea fascinantă a Bucureștiului fanariot și a lumii care o popula, pentru mine a fost un roman care a mers greu, tocmai pentru că nu sunt atât de încântat de lumea magică și implicațiile ei în rândul oamenilor simpli. Personajele din ”Mâța Vinerii” sunt nenumărate, dar, în afară de Pâtca, celelalte sunt insuficient dezvoltate și cunoaștem prea puține despre resorturile cu care acționează. Sunt sigur însă că vor fi suficienți cititori care vor dori să intre (și vor fi încântați de această incursiune) într-o istorie magică, plină de vrăjitoare, rețete miraculoase și ceva gastronomie de secol al XVIII-lea.
