Doctor Strange (2016)
Regia: Scott Derrickson
Distribuția: Benedict Cumberbatch, Rachel McAdams, Mads Mikkelsen, Tilda Swinton, Benedict Wong, Chiwetel Ejiofor
Odată cu „Doctor Strange”, putem spune fără rezerve prea mari că Marvel s-a autodepășit, întrucât filmul despre unul dintre cei mai mari vrăjitori din acest univers se debarasează de anumite clișee întâlnite până acum în filmele cu super-eroi, fiind însă și primul dintre ele, lucru care, e drept, se datorează și faptului că vorbim deja de magie, în care se justifică realmente folosirea CGI.
„Doctor Strange” prezintă povestea lui Stephen Strange, un renumit chirurg cu o aroganță pe măsura renumelui, care amintește în prima parte de un alt personaj celebru de la Marvel, anume Tony Stark, Iron Man. Acesta suferă un accident în care mâinile îi sunt afectate iremediabil, pierzând astfel posibilitatea de a mai profesa în domeniul său. Așadar, parcursul care conduce personajul spre dobândirea sau, în acest caz, mai degrabă spre descoperirea puterilor, este cel specific majorității super-eroilor, anume un accident care, aici, îl duce pe protagonist tocmai în Nepal, în căutarea artelor mistice care ar putea să îl vindece.
Filmul este ușor de urmărit comparativ cu altele din acest gen, cum ar fi „Batman vs Superman” care sunt mai obositoare, scenele părând pe alocuri grăbite sau prea aglomerate. Nu este însă cazul și aici unde avem de-a face cu o poveste care se încheagă foarte bine, în care nimic nu pare în plus sau forțat.
Unul dintre punctele forte ale acestei ecranizări îl reprezintă actorii, unii dintre cei mai bine cotați la momentul actual: protagonistul este întruchipat de către Benedict Cumberbatch pe care majoritatea probabil că îl cunoașteți din producția HBO, „Sherlock”, personajul negativ, „villain-ul” (cel puțin în planul lumii fizice) de către nimeni altul decât Hannibal Lecter, adică Mads Mikkelsen, iar îndrumătorul viitorului vrăjitor, guru-ul, denumit în film Cea Antică, de către renumita Tilda Swinton. Acest aspect se îmbină perfect cu cel al efectelor vizuale în sensul că există un echilibru: avem parte de o mulțime de momente îmbucurătoare pentru ochi, dar și suficiente momente în care actorii să construiască într-adevăr personajele, să le facă veridice și verosimile (mă rog, cât de mult se poate la nivelul acestor tipuri de personaje). Așadar, vizualul nu sufocă jocul actorilor.
O să insist asupra vizualului pentru că avansul tehnologic în această direcție este ceea ce a putut da naștere în fond acestei ecranizări. Așa cum am menționat și la începutului acestui text, CGI-ul este justificat aici. În filmele de până acum, Marvel abuzează însă de această tehnologie, iar totul pare de multe ori cumva forțat, iar spectatorul nu mai rămâne impresionat. În „Doctor Strange” însă avem exact spațiul de joacă pentru ca CGI-ul să lase cu adevărat o impresie vizuală, având setul complet: portaluri de transfer, manipulări ale realității, mandale de lumină drept semn al vrăjilor, și multe altele, dar nu ar avea sens să le expun aici.
Manipulările arhitecturii realității sunt de-a dreptul impresionante, în special, bineînțeles, în 3D. Un lucru pe care l-am apreciat la nivelul acestui aspect este atenția la detalii. Cea Antică (The Ancient One), vrăjitoare supremă, de origine celtică, cea care apără întreaga omenire de forțele întunecate și fostul său discipol care se răzvrătește, Kaecillius (Mads Mikkelsen) sunt, în mod evident, la niveluri diferite din punctul de vedere al puterilor pe care le posedă, iar acest lucru se poate observa în aceste manipulări ale realității. Kaecillius operează simplu: realitatea se îndoaie, se multiplică, însă lucrurile nu ne apar ca fiind extrem de complexe. Odată însă cu apariția personajului Tildei Swinton, lucrurile se schimbă radical: manipulările devin complexe, iar dinamismul obiectelor se schimbă, amintind într-un fel de mecanismele complicate, dar superbe, ale ceasurilor.
Aceste manipulări vă vor duce cu gândul mai mult ca sigur la filmul lui Nolan, „Inception”. Cel mai probabil acesta din urmă chiar reprezintă una dintre sursele de inspirație ale acestui film, însă le depășește cu mult. Mai mult, în „Doctor Strange” personajele nu doar observă în vis felul în care se poate schimba materia, ci ele se joacă cu aceasta, o modelează după placul lor, folosind-o pentru a crea un teren de luptă dinamic favorabil.
Un alt aspect demn de laudă al filmului este că, la un anumit nivel și într-un sens bun, nu se ia în serios. În cadrul scenelor de luptă nu vedem ceva sută la sută serios și impecabil ca mișcare, filmul sustrăgându-se astfel unuia dintre clișeele specifice acestui gen. Nu, personajele se dezechilibrează, ceea ce e și normal în aceste scene, aleargă la modul omenesc, fără filmări din unghiuri speciale pentru a părea „mai eroic”. De asemenea, umorul este prezent aproape în orice scenă, atât cel de situație cât și cel de limbaj, fiind exact umorul specific benzilor desenate ale lui Stan Lee. Glumele nu sunt forțate, nu sunt trase de păr, ci simple și, uneori, de-a dreptul delicioase.
Cât despre ce nu am apreciat în această ecranizare, nu am prea multe de spus, însă ar fi totuși trei lucruri. Mai întâi ar fi faptul că, în ciuda laudei mele la adresa spectacolului vizual, spre final parcă băieții au obosit, pe ecran înfățișându-se la un moment dat un decor parcă rupt din filmele alea mai vechi a căror acțiune se petrece în viitor. În al doilea rând, pe parcurs devine enervantă recurența folosirii portalurilor în sensul că la un moment dat mai mult se fuge decât să se întâmple ceva acțiune, dar ce știu eu, poate o fi doar un artificiu pentru crearea suspansului. Ultimul aspect neplăcut la „Doctor Strange” este faptul că totul se întâmplă în văzul lumii: personajele deschid portaluri în plină stradă, apar îmbrăcați în costumele lor, în mod clar neobișnuite, în mijlocul unor orașe imense precum New York-ul.
Unii dintre spectatori s-ar putea să vadă un minus al filmului în lipsa unui nucleu emoțional în sensul în care nu prea există scene care să te emoționeze puternic, însă acest lucru nu înseamnă că lipsesc cu desăvârșire, Christine Palmer a lui Rachel McAdams reușind să presare puțin dramatism pentru a completa acest palier.
Totuși, dat fiind că vorbim de ecranizări ale unor benzi desenate, aceste aspecte menționate mai sus nu deranjează în mod deosebit, putând fi chiar de nesesizat. Per ansamblu însă, filmul merită cu siguranță drumul până la cinema și prețul unui bilet căci reușește, în opinia mea, să transpună cel mai bine pe ecran ceea ce avem în benzile desenate. În același timp reprezintă ceva aparte prin însăși povestea lui, căci Dr. Strange nu e orice erou, ci unul vrăjitor, miza fiind diferită de ce prezentă în filmele de până acum, în sensul că forțele care se opun sunt de un alt calibru.
Nota: 9,5/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=HSzx-zryEgM’]
