Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Sărbătoarea Corturilor”, de Ioan T. Morar, în curs de apariție la Editura Polirom, Colecția Fiction Ltd. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
În România anilor 1980, membrii unui grup coral specializat în cîntări bisericeşti caută să scape din robia unor confesiuni care nu-i mulţumesc, în încercarea de a descoperi adevărata credinţă. Aparţinînd iniţial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventişti, iar în cele din urmă se circumcid şi se convertesc la iudaism. Astfel ajung să emigreze în Israel, unde fiecare se descurcă cum poate. Însă Jac, Corneliu şi Beni, cei trei conducători şi ultimii reprezentanţi ai grupului, nu îşi găsesc nici aici liniştea sufletească: Beni ajunge să îmbrăţişeze doctrina mesianică, devenind rabin, în vreme ce Jac şi Corneliu se întorc după 1990 în România, unde pun bazele unui cult iudeo-creştin, „Sărbătoarea Corturilor”, convinşi fiind, după ani de peregrinări, de un singur lucru: „Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde Îl căutăm”.
Fragment în avanpremieră:
Eram în perioada în care se tot ascuţea conflictul între noi şi conducerea bisericii baptiste, fie de la repertoriul melodiilor, unele socotite de cei bătrîni prea lumeşti, prea săltăreţe, fie din cauza luărilor de cuvînt la Şcoala duminicală. Beni, eu şi chiar Jac, printre cei mai activi din Grup, aveam interpretări care-l puneau în încurcătură pe fratele care conducea Şcoala (erau doi-trei prin rotaţie, dintre cei mai citiţi). Pentru el era suficient să ştim versetul de aur, ca nişte copii, şi să nu intrăm în nuanţe teologice care ar putea fi „pricină de poticnire“. Nu intru în amănunte care ar putea părea, acum, puerile sau de neînţeles. Pînă şi faptul că unii dintre noi aveau părul mai lung sau că purtam blugi părea un motiv de nemulţumire. Cum să vii la biserică în blugi? Cînd fratele Ghinga i-a spus lui Beni că are părul lung, el a răspuns că „Domnul Isus nu prea trecea, nici el, pe la frizer“. Şi uite-aşa a mai căzut o picătură în pahar. Deşi discuţia s-a petrecut în curtea bisericii, ea a ajuns şi-n comitet, punînd un nou vreasc pe focul discordiei.
Aveam deja statutul de toleraţi, deşi încă nu ni se luase cheia de la sala de repetiţii, adică de la locul în care erau depozitate alămurile fanfarei. Se ştia cînd repetăm şi adesea venea cîte un frate din comitet să asiste şi el la repetiţii, fără să ia parte la discuţiile, e drept, tot mai rare, de după aceea. Deja aveam întîlniri în afara bisericii, pe la unul sau altul acasă, pe malul Mureşului sau în Gai, într-o casă mare, aproape părăsită, casa care, peste ani, va deveni centrul nostru spiritual şi material. În seara aceea nu venise nimeni din comitet. Dar la final, după ce am terminat de cîntat şi cei mai grăbiţi plecaseră deja, a bătut la uşă fratele Mihalcea şi noi ne-am mirat – el nu făcea parte din comitete, mai degrabă era un fel de oaie neagră. Reputaţia lui nu era dintre cele mai bune. Circulau zvonuri că ar fi colaborat strîns cu anchetatorii grupului „Moisiştilor“.
Era vorba de cei adunaţi în jurul lui Vasile V. Moisescu, piramidolog şi poet creştin (printre colegii lui de detenţie, căci a fost închis, era şi Traian Dorz, de la Oastea Domnului, un poet religios foarte cunoscut în lumea neoprotestantă din Ardeal). Vasilică Moisescu crease o mişcare numită Eclesia Creştină, eliberată sau măcar îndepărtată de dogmele baptiste. Această mişcare aducea în discuţie, drept exemplu de Operă a Creatorului, pe lîngă Biblie, Marea Piramidă a lui Keops. Tainele Piramidei fuseseră notate în singura carte pe care V.V. Moisescu a apucat să o publice.
În Eclesia Creştină, majoritatea erau baptişti mai curioşi care se adunau la diverse adrese şi-l ascultau pe „bătrînul savant“. Dar nu numai baptişti – mai ales în deplasările la Timişoara veneau în audienţă pînă şi preoţi ortodocşi, dar şi diverşi oameni cu carte, fără apartenenţă religioasă. Mai tîrziu se va vorbi şi despre o latură teosofică (pe linia Steiner) a învăţăturilor propovăduite. Eu nu ştiu, nu m-am interesat de acest subiect închis despre nişte oameni închişi pînă la urmă şi ei.
Emil Mihalcea nu a fost membru al acestei mişcări, deşi, se spune, a participat la cîteva întîlniri. Comitetul bisericii baptiste i-a atras atunci atenţia că nu e bine să se alăture „moisiştilor“, care vor doar să tulbure biserica. (Cert este că orice făceau cei de la Eclesia se ştia în comitetul bisericii. În consecinţă, membrii comitetului se simţeau datori să avertizeze pe unul, pe altul că acolo e o învăţătură greşită.)
La proces nu a fost chemat ca martor, dar o parte din ceea ce scria în dosar, se spune (au spus, peste ani, cei condamnaţi), venea de la cineva care „a fost doar de cîteva ori la întîlniri, apoi s-a întors la biserica baptistă“. Nu i s-a reproşat nimic pe faţă, dar a căzut, se pare, între tranşee. Pentru că, deşi tulburaseră cumva liniştea bisericii, nimeni nu-şi dorea ca „moisiştii“ să fie condamnaţi la ani grei de închisoare. Zelul fratelui Mihalcea a mers într-o direcţie greşită, iar el a devenit unul dintre credincioşii trişti, membru al „Clubului Încruntaţilor“, pe care l-am observat eu şi Beni: erau mai mulţi în biserică vorbind încruntaţi despre mîntuire, ceea ce nouă ni se părea straniu. Cum să vorbeşti despre ceva luminos, despre şansa cerească, şi tu să fii încruntat?!
La data la care eram noi, lotul moisiştilor deja era reabilitat şi în libertate, iar Simion Moţ, unul dintre cei închişi, vorbea săptămînal la Şcoala duminicală, aplicat, cu un text pregătit dinainte. Poate pe un ton puţin prea intelectual pentru bătrînii şi bătrînele bisericii. Cam toţi baptiştii din lot se întorseseră, după ieşirea din puşcărie, la biserica baptistă, care avea avantajul că era tolerată de autorităţi.
Doar Vasilică Moisescu nu venea la biserică, cel puţin nu la a noastră. Erau însă cîteva lucruri care veneau dinspre el spre biserică. Cîntări bătute la maşină sau, circulînd pe sub mînă, cărţi ce trecuseră pe la el sau porniseră de la el. Era un punct care încă radia în subterana ţevilor comunicante din lumea neoprotestantă. Discret, grupuri de tineri se prezentau la cămăruţa lui dintr-o curte de pe strada Barbusse şi-l ascultau, îşi notau, înţelegeau cîte ceva, dar adesea erau lăsaţi pe drum în discuţiile cu caracter matematic. Da, Vasilică Moisescu era un savant adevărat, absorbit pînă la neglijarea corpului fizic de preocupările sale.
Despre autor:
Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvîntul şi Alianţa Civică. În 1990-1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Este membru fondator al Academiei
Caţavencu. Din toamna anului 2004 pînă în 2009 este şi senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, activînd, pînă în 1996, în grupul Divertis. În 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcţie din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele de versuri: Vară indiană (Albatros, Bucureşti, 1984; volum distins cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (Cartea Românească, Bucureşti, 1989), Şovăiala (Brumar, Timişoara, 2000; volum distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (Brumar, Timişoara, 2003) şi Paloarea (Brumar, Timişoara, 2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă şi maghiară, în antologii şi reviste culturale. La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006; ed. a III-a, 2013; roman distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi), Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară) şi Cartea de la capătul lumii (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2015).
