Prima parte aici.
Cei doi observă, analizează şi descriu multe din detaliile vieţii sovietice din anii 1972-74, foarte cunoscute de românii care au trăit în regimul comunist de rit ceauşist, de la magazinele speciale, celebrele shopuri, la funcţionarea pieţei negre din Moscova, epopeea înscrierii copiilor la creşele de cartier, înregistrând uimirea şi totala incomprehensiune a direcţiunii stabilimentului faţă de acea dorinţă exotică a unor francezi. Se prezintă şi organizaţia pionierilor: „nu era obligatorie participarea dar toţi copiii erau înscrişi, cei ai căror părinţi refuzau să-şi lase copiii fiind priviţi cu suspiciune de societate, condamnându-i la un exil interior, la marginalitate”. Palatul Pionierilor din Moscova, aflat în centrul capitalei, era un obiectiv obligatoriu de vizitat pentru grupurile de turisti plimbaţi de Inturist, Palatul Pionierilor fiind mai degrabă un muzeu la care aveau acces doar copiii nomenklaturiştilor. Se descrie recrudescenţa alcoolismului la toate palierele societăţii, încurajat de autorităţi „un băiat care nu bea nu va fi niciodată bărbat”, îşi dojeneşte tatăl fiul cuminte. „Alcoolul este poate singurul subiect care produce unanimitate în URSS. O sticlă de vodkă deschide orice uşă.” Cât despre sexualitate, aceasta, ştim bine, în întreg lagărul comunist era un subiect interzis şi tabu. În mod paradoxal dar perfect comprehensibil, cu cât statul ataca mai puternic proprietate privată, cu atât aceasta era mai preţuită de populaţie „Ataşamentul faţă de proprietatea privată este unul din fenomenele marcante ale societăţii sovietice”[1]
Activitatea lui Jean Kehayan consta în a citi, reciti şi corecta textele propagandistice deja traduse de traducătorii sovietici în limba franceză care se asigurau că mesajul ideologic era cel corect, dar care nu aveau simţul limbii pe care-l are un nativ. La locul de muncă „este suficient să te supui, să nu pui niciodată întrebări şi totul se desfăsoară fără probleme. Discreţia este un atu foarte important: la toate nivelurile există oameni care gândesc pentru tine şi pentru liniştea ta.” Un big-brother generic. „Totala stabilitate a funcţiei, inamovibilitatea indivizilor din posturi crează condiţiile pentru ca majoritatea personalului să ştie că pereţii, mobilele şi feţele care o înconjoară astăzi vor rămâne aceleaşi până la ora ieşirii la pensie.”[2] „Sentimentul inutilităţii domnea peste tot (…) Absurditatea acestui sistem contribuie la crearea portretului omului sovietic decontractat, pentru care timpul este elastic, fără mare valoare şi de o importanţă relativă. Fiecare clipă a vieţii cotidiene permite să se verifice această lentoare a timpului de care ar fi vinovat caracterul slav”De ce sa te zbaţi „din momentul în care Statul şi Partidul afirmă că deţin frânele progresului şi că măsurile administrative necesare au fost luate pentru a obţine schimbări, cetăţeanului nu-i mai rămâne decât să aştepte cu răbdare.”?
În mod firesc, nici sovieticii nu mai credeau în comunism, neînţelegând cum cineva o mai poate face „În afara reuniunilor oficiale, tovarăşii sovietici nu înţelegeau că cineva poate fi membru al unui partid comunist de o manieră dezinteresată, într-o ţară precum Franţa, unde găseşti de toate, unde poţi avea o maşină personală la 30 de ani. Ne-au trebuit nenumărate discuţii pentru a încerca să-i convingem chiar şi pe cei mai apropiaţi cunoscuţi, de buna noastră credinţă şi de sinceritatea noastră.” Jean Kehayan realizează şi un delicios portet al candidatului la admiterea în rândurile Partidului.[3]Miza? „Carnetul de partid, un paşaport preţios care deschide uşi, conferă credibilitate şi permite apartenenţa la confreria solidă care deţine frâiele ţării şi, în consecinţă, a unei bune părţi din univers”[4] „Membrul de partid devine un om sigur pe el, având răspunsuri la toate, neînşelându-se niciodată graţie marxismului, deţinând cheia ştiinţei şi a judecăţii universului” pentru că „adevarul este ceea ce spune Partidul”.
Uniformitatea şi sărăcia în care se trăia, atât de uşor uitată acum, îi şochează pe camarazii de drum francezi. Ninei Kehayan îi era jenă să-şi plimbe copilul în căruciorul pliabil pentru că acesta provoacă uimirea trecătorilor „Aici, cea mai mică diferenţă vestimentară este un subiect de comentarii fără discreţie din partea trecătorilor, nu neapărat răutăcioase. Se pun întrebări de genul: de unde aveţi asta? Cu cât mi-aţi vinde-o? Încep să mă simt jenată şi prefer să mă abţin să o folosesc.” Trei noţiuni cheie în gurile a 250 de milioane de oameni: a face rost, deficitar, importat. În această societate în care se afirmă că individului i se oferă cele mai bune condiţii pentru a se împlini, este cumva surprinzător să vezi locul pe care-l ocupă în viaţa cotidiană noţiunea de cum să faci rost. Francezii descoperă cu uimire că insuficienţa sovietică produce un cerc vicios, căci nefiind niciodată siguri că vor găsi şi mâine comorile de azi, sovietici au tendinţa de a stoca „Penuria totală de carne, varză, cartofi- legumele de bază ale alimentaţiei ruse este un fenomen curent după ce părăseşti porţile capitalei”[5]
Cei doi francezi sunt surprinşi să regăsească o societate războinică: „La nivel oficial, Uniunea Sovietică nu a încetat să trăiască cu obsesia ultimului război mondial. Nu trece o săptămână fără ca televiziunea să nu difuzeze un film în care să glorifice eroismul poporului rus în lupta sa împotriva fascismului. În cele mai multe familii tinere, sonorul televizorului este dat la minim, acţiunea vorbind de la sine, asemeni western-urilor. Războiul este marele ciment ideologic, evenimentul care nu trebuie niciodată uitat.”[6] Concluziile celor doi sunt triste, pesimiste chiar dacă ele au fost scrise după patru ani de la întoarcere, nu la nervi sau sub primul impuls. Au fost bine cântărite: „Totul contribuie la normarea individului: uniformizarea programelor educaţionale, omogenitatea media, unicitatea ideologică, absenţa totală a puterii de a alege îmbrăcămintea, mobila, locuinţa, supunerea tuturor formelor de cultură unor scheme predefinite. Or, aici precum oriunde altundeva, natura umană încearcă să găsească mijloacele de a se singulariza, de a-şi crea o identitate diferită faţă de cea a colectivităţii.”[7] În ultimul capitol, numit simbolic 28 august 1974, ziua în care au plecat din URSS, cei doi dau o sentinţă definitivă şi valabilă „nimic din ceea ce se întâmplă în societatea sovietică nu este raţional. Fiecare eveniment, fiecare zi care trece adaugă un mister în plus la trecerea normală a timpului. Societatea sovietică deţine o mecanică ce pare pusă în mişcare doar de hazard. Pentru a scapă de imprevizibilul ei, oamenii îşi creează microcosmouri.”
Cartea a declanşat un adevărat scandal în rândurile PCF, se vede treaba că acel oficial care-i avertizase înainte să plece la Moscova avusese dreptate!, fiind condamnată atât în L’Humanité cât şi de agenţia oficiala Tass. Cei doi au rămas membri ai P.C.F., nu pentru scurt timp căci în ianuarie 1980 Nina Kehayan a părăsit Partidul Comunist Francez după ce Georges Marchais, presedintele P.C.F. şi-a declarat sprijinul pentru intervenţia sovietică din Afganistan. În decembrie acelaşi an şi Jean Kehayan şi-a dat demisia, continuând să scrie critic la adresa comunismului. În cartea Taburetul lui Piotr apărută în 1980 se referă ironic „L”Humanité costă mai mult decât Pravda datorită costurilor cu traducerea”. Traducerea din rusă, evident.
