Psycho
Regia: Iris Spiridon
Scenografia: Bianca & Sabina Veștemean
Distribuția: István Téglás, Vlad Bîrzanu, Ioana Marcoiu, Andrei Radu, Ghighi Eftimie
Recunosc că m-a bucurat nespus decizia Festivalului Filmului European de a ne oferi o ediție estivală, la care putem lua parte pe o vreme foarte potrivită pentru degustat pelicule mai vechi și mai noi. Ediția cu numărul 22 a fost primăvăratică (de altfel, am scris despre ea aici), iar cea de anul acesta adaugă, în premieră, orașul Chișinău pe lista celor în care cinefilii pot viziona o selecție pe care, personal, o consider printre cele mai reușite din actualitatea recentă a festivalurilor.
Ce mi se pare original este orchestrarea unor simbioze între diverse arte ale spectacolului. Aici intervine încăpățânarea mea de a urmări toate adaptările de care are parte o creație: citesc o carte? Caut și filmul. Văd un film? Mă entuziasmez să aflu că a fost pus și în scenă. Combinațiile sunt nenumărate, iar diversitatea acestor adaptări mă încântă, mă uimește și mă pune pe gânduri. Acum a venit rândul unui film-cult, pe care nu l-am văzut (încă), dar am reușit să ajung la punerea sa în scenă, care m-a surprins cât se poate de plăcut și m-a lăsat cu gura căscată. Ad litteram.
Pe 17 iunie, la Teatrul Apollo 111 s-a jucat „Psycho”, o adaptare „după o idee de Robert Bloch” (al cărui roman omonim nu l-am citit, dar urmează!). Premiera a avut loc în aprilie 2017, iar regia îi aparține lui Iris Spiridon. După piesă, sunt mai mult decât motivată și interesată să vizionez și alte creații ale regizoarei, fiindcă viziunea ei este, clișeu sau nu, o gură de aer proaspăt, și fiindcă interpretări ca ale ei și un joc ca al protagoniștilor îmi amintesc, de fiecare dată, că am făcut o alegere inspirată când m-am mutat în București. Oferta lumii teatrului este mai mult decât diversă: scenele capitalei au delicatese pentru toate gusturile, și ai nevoie doar de timp pentru a le încerca pe fiecare.
Fără a citi cartea sau a vedea filmul și cunoscând doar vag referințele la „scena de la duș” sau la faptul că este una dintre cele mai urmărite producții marca Hitchcock, „Psycho”-piesa mi-a deschis curiozitatea și față de celelalte fațete artistice pe care le-a căpătat. Cu un decor minimalist și totuși remarcabil, redând perfect, zic eu, atmosfera încărcată de tensiune, doar vag desuetă și misterioasă, și cu un aranjament muzical în deplină armonie, „Psycho” m-a atins mai ales prin jocul desăvârșit al tinerilor actori.
Despre István Téglás auzisem, din multe surse și în multe contexte, însă a fost prima dată când l-am urmărit. A îmbrăcat rolul lui Norman Bates ca pe un costum de scafandru, care se mulează pe trup și are menirea de a proteja, în timp ce dezvăluie. Dezvăluie contururi și forme, identifică, și totuși protejează de exterior, ca un înveliș. În plus, fără costum, scafandrii nu și-ar putea îndeplini scopurile – și aceasta a fost și impresia mea, urmărind jocul lui István: am rămas tot timpul conștientă că este un rol, dar firescul cu care a fost interpretat m-a făcut, pe rând, să râd, să mă înfiorez sau de-a dreptul să mă sperii. Pe scurt, actorul-scafandru și-a îndeplinit menirea.
Nu mai prejos au fost colegii săi de scenă: Vlad Bîrzanu (în rolul Băiatului), Ioana Marcoiu (în dublul rol feminin cu încărcături diferite și cu o privire care lasă urme adânci), Andrei Radu (Sam) și Ghighi Eftimie (în rolul lui Milton Grave) – pe acesta din urmă trebuie să îl felicit și pentru partea de pregătire muzicală, fiindcă fragmentele melodice au jucat un rol cel puțin la fel de important ca replicile. Adaptarea muzicală și reorchestrarea îi aparțin lui Petru Damșa.
Despre ce este vorba în „Psycho”? Dacă ați citit cartea și/sau ați văzut filmul, probabil puteți da un răspuns mai cuprinzător. Eu nu pot judeca decât pe baza acestei adaptări, și aș spune că o simplă clasificare, în genul „este o intrigă cu final neașteptat, marcată profund de teme precum moartea, iubirea și secretele întunecate”, este insuficientă. Personal, am avut câteva revelații pe durata unei ore și jumătate foarte intense; ba m-am și speriat, și încă tare – tocmai eu, care căutam, de multă vreme, reacții spontane în domeniul cinematografic. Se pare că am (re)găsit intensitatea dorită în teatru, ceea ce nu mă surprinde, dar mă bucură.
„Psycho” este despre Norman Bates, un bărbat singur, care trăiește izolat de lume și se ocupă de un motel cu decor sumbru. Cel mai important aspect al vieții sale este relația cu mama lui, iar seara în care la ușa motelului bate Mary Crane, o tânără fugară în căutarea unui refugiu temporar de vreme rea, îi schimbă prioritățile și declanșează o succesiune de evenimente neașteptate. Sau, poate, anticipate, fierbând de multă vreme, care au nevoie numai de această simplă apăsare pe trăgaci pentru a copleși.
În cadrul Festivalului Filmului European, ediția 23, puteți urmări și „clasicul” lui Alfred Hitchcock: miercuri, 19 iunie, de la 18:30, la Cinemateca „Eforie”. Recomand cu căldură și filmele care alcătuiesc restul selecției; festivalul continuă până duminică, inclusiv, și oferă o paletă cuprinzătoare de pelicule și spectacole, atât dintre cele deja intrate în patrimoniul artistic european, cât și calde, abia scoase din cuptorul unei industrii care nu încetează să mă surprindă.
