A fost, cândva, o zi de septembrie în care bunica mi-a arătat o scoică; apoi mi-a pus-o în mână şi m-a îndemnat să îmi îndrept urechea către ea, oricând îmi voi dori să regăsesc glasul tainic al mării. Anii au trecut, iar în vreme ce poveştile au hălăduit nestingherite printre firele de nisip prinse în clepsidra timpului, crâmpeie luminoase din marea viselor şi a vacanţelor s-au retrezit, născându-se din alte mâini şi cu alţi protagonişti.
În această ambianţă, clasamentul de mai jos propune cinci destinaţii spre care mintea cea de ieri şi azi s-a îndreptat, la vremea rânduită, în vreme ce şoaptele valurilor şi freamătul naturii îşi istoriseau, la rându-le, poveştile deschise către noi, de dincolo de timpuri.
5. „Casa numelor” (Colm Toíbín), Editura Humanitas Fiction
Copii fiind, ne visăm adesea personaje trăitoare pe tărâmul nesfârşit şi plin de vrajă al basmelor şi legendelor, pentru ca mai târziu, însăşi realitatea să ne înzestreze spiritele cu iscusinţa de a descifra măcar o parte dintre tainele şi tâlcurile presărate în drumul nostru pentru a ne face mai puternici, mai îngăduitori şi mai senini în faţa obstacolelor. Iar pe măsură ce ajungem să ne numărăm printre cei mari şi purtători ai acelor poveşti pe cât de vechi, pe atât de bogate în înţelepciune, ochii minţii şi ai inimii tind să se deschidă cu o putere nebănuită.
O astfel de lecţie veşnic tainică şi vie pare să se desprindă cu uşurinţă şi din paginile romanului Casa numelor care, plăsmuit cu măiestrie la graniţa dintre istoriile adevărate şi jocurile fascinante ale imaginaţiei, ne reaminteşte faptul că fiecare crâmpei al trecutului are menirea să se îngemăneze cu un prezent mult ieşit din întuneric, devenind o cheie foarte importantă a lumii în care trăim.
Porţile acestui tărâm, unde fiecare dintre obiecte pare a fi purtător de poveste ne sunt deschise de Clitemnestra, personajul coborât din universul miturilor greceşti pentru a îmbrăca veşmintele femeii tuturor timpurilor, ale soţiei devotate şi ale mamei iubitoare, care, asistând cu neputinţă la jertfirea propriei fiice, se lasă mânată de duhul nemilos al deznădejdii, amplificat de cel al răzbunării morţii printr-o altă moarte. Ca o imagine vie a oricărui colţ dintr-o lume în care zeii par să se fi retras, cu sau fără voia lor, din faţa efemerelor guvernări omeneşti, care o să se conducă după lumina zilei şi în care abia o să mai merite să mai locuim, casa numelor se transformă într-un regat al umbrelor, un carusel vrăjit şi ticsit de otrăvitoare superstiţii. Iar singura cale de a-i escalada zidurile groase şi reci pare să stea într-un singur gest: o înalţare a inimii către cer, către acei zei pe care oamenii i-au uitat cu desăvârşire, dar despre care se spune că, într-o oarecare vreme, veneau dimineaţa să ne trezească, (…) ne ascultau dorinţele şi încercau să ni le îndeplinească, (…) ştiau ce gândeam şi ne puteau trimite semne.
4. „Zuleiha deschide ochii” (Guzel Iahina), Editura Humanitas Fiction
Nu de puţine ori, timpurile ne-au demonstrat că numeroase crâmpeie din istoria adevărată şi-au aflat un loc de mare cinste în rândul acelor poveşti pe cât de fascinante, pe atât de puternic încrustate în memoria noastră cu slove de lumină şi de sânge. Pe de o parte, ele s-au scris și spus prin intermediul unui noian de legende, cărora nu le putem demonstra veridicitatea, dar prin care descoperim, cu nesfârşită uimire, că multe dintre personalităţile unor vremuri îndepărtate vor să ni se înfăţişeze ca personaje ale unei lumi aflate sub semnul luptei permanente dintre bine şi rău. La polul relativ opus, se află tot atât de numeroase pagini importante ale trecutului care ne confirmă, fără putinţă de tăgadă, că în destinul fiecărui om dăinuie, pentru totdeauna, schije ale unui război nemilos care, deși pare că a fost odată, a răpit dreptul omului la viață, fără vreun prealabil drept la replică și a lăsat în urmă numeroase victime colaterale, rămase tot atât de încremenite şi neputincioase în faţa suferinţelor şi a morţii.
Ca o formă de reconstituire a unor timpuri îndepărate şi deopotrivă condamnate la o iminentă repetare, literatura zilelor noastre propune titluri profund ancorate în dramele secolului trecut, când tihna lumii s-a cutremurat în faţa zgomotelor Războaielor Mondiale, pe care marile minţi aflate la putere le vedeau ca pe soluţiile optime ale restaurării sociale, ca pe o cale a progresului şi a prosperităţii, dar care s-au transformat, inevitabil, în teatre vii, înţesate de interminabile scene ale haosului şi durerii.
Pătrunzând cu privirea de cealaltă parte a barierei unei prime coperţi pictate în culorile reci ale unei ierni năprasnice, adesea prezentă în vechile basme ruseşti, o vom întâlni pe Zuleiha, personaj ridicat acum la rang de mesager al unui destin tragic, menit să se deruleze asemenea oricărui alt obsedant şi implacabil marş al timpului scufundat în moarte. Şi aşa se face că, la graniţa dintre cele deja dăltuite cu litere de sânge în „cartea de aur a istoriei”, acolo unde, însă „aurul” devine adesea prizonier al unui dans macabru, menit să prindă în mreje fiecare pas şi tresărire de gând şi un tărâm tainic străjuit de la un capăt la altul de incantaţii magice, vocea ei răzbate dintre şoaptele paginilor, deschizând deopotrivă ochi şi conştiinţe. Căci după ce toate se vor fi spus, în urmă va rămâne, poate, acel deznodământ plin de lumină care transformă grămezile de suferinţe şi lacrimi într-o rouă binefăcătoare, dătătoare de pace, inocenţă şi speranţă.
3. „Paradisuri pierdute” (Eric Emmanuel Schmitt), Editura Humanitas Fiction
Poate nu de puţine ori, atunci când răsăritul soarelui ne vesteşte că a sosit momentul să păşim într-o nouă zi, mintea cea mult prea extenuată şi acaparată de iureşul cotidian tinde să pornească în căutarea acelor oaze unde liniştea domneşte, îngăduind tuturor incertitudinilor şi prejudecăţilor să îşi găsească răspunsuri pline de înţelepciune. La rândul lui, acest drum presărat cu lumină se dezvăluie ca fiind unul sinuos, fiecare picătură dintr-un elixir dătător de viaţă şi speranţă putând da naştere, la rândul ei, unei dorinţe nestăvilite de a fugi cât mai departe de lumea cea atât de condamnată la dezlănţuirea haotică, refugiindu-ne într-un turn de fildeş. Iar atunci când mirajul dispare, nu ne putem nega statutul de prizonieri ai unui tunel tenebros, străjuit de toate acele concepţii care, de multe ori încărcate de vraja utopiei, par că vor să ne lase să alunecăm într-o altă capcană, mult mai periculoasă, a însingurării şi a deznădejdii fără de margini.
În rând cu acestea, firea civilizată şi dezlănţuită a lumii trezeşte însă în noi un dor nestăvilit de a retrezi toate acele amintiri dătătoare de bucurie care s-au întâmplat odată şi s-au scris pe tărâmuri pline de lumină, părând să alunge orice umbră de tristeţe şi suferinţă. Şi astfel, mistuiţi de setea de a gusta măcar o picătură din elixirul paradisului demult pierdut, ne alăturăm, fără îndoială, tânărului Noam, personajul care, asemenea multor eroi porniţi în căutarea timpurilor pierdute, redeschide poratalul greu al unei lumi magice.
La o primă vedere, trecerea prin el coincide cu momentul în care, călătorind pe firul unor istorii plăsmuite deopotrivă din adevăruri şi jocuri fascinante ale imaginaţiei, înţelegem că, de fapt, fiecare crâmpei al trecutului are menirea să se îngemăneze cu un prezent mult ieşit din întuneric. Iar ca un răspuns binevenit al timpurilor, apropierea de finalul unei călătorii ce se anunţă a fi îndelungată, străbătând fiecare dintre secolele astrale ale omenirii, ne deschide calea către un prezent străjuit de un şir nesfârşit de obstacole menite să ne pună la încercare dragostea şi curajul pe care fiecare le-am dobândit atunci când, odată ca niciodată, fost-am înzestraţi cu viaţă.
2. „Visând la un copac” (Maja Lunde), Editura Humanitas Fiction
Nu de puţine ori, atunci când răsfoim diversele istorii ale omenirii, găsim incrustate cu slove de aur acele fapte care atestă că, la numai un semn şi un cuvânt, omul a fost rânduit pe pământ ca blând stăpân şi proteguitor al apelor, al florilor şi al tuturor celorlalte fiinţe necuvântoare. Cu timpul însă, acest statut pare să se fi lăsat propulsat sub un clopot greu de umbră, mânuit cu rigurozitate de o societate care, deşi s-a auto-proclamat civilizată, a încetat de mult să mai ţină cont de viaţa de pe Pământ, afirmându-şi supremaţia ucigătoare (Galina Şatalova). Şi astfel, într-o lume intens guvernată de vuietele diverselor ştiri şi zgomote aducătoare de panică, suferinţă şi deznădejde, se naşte în om o dorinţă nestăvilită de a fugi cât mai departe de toată această dezlănţuire haotică, în iureşul căreia fiecare picătură de viaţă pare să încremenească în faţa unui timp care curge rapid şi banal.
Dintr-un turn de fildeş, de unde nu trebuie decât să asistăm, neputincioşi, la interminabilul spectacol al călătoriei prin viaţă şi timp, un glas venit din cele mai ascunse colţuri ale inimii trezeşte în noi un noian de întrebări menite a se dezlănţui asemenea oricăror alte formule desprinse dintr-un vechi ritual. Iar în vreme ce ele ne prind în jocul lor cu reguli foarte clare privind rolul nostru de făuritori şi demni mesageri ai binelui purtător de viaţă şi speranţă, artele ne ies la rându-le înainte, reiterând, în cheia conştiinţelor modernizate, acele viziuni prin care minţile luminate ale trecutului se raportau la întreaga natură ca la un elixir binefăcător.
Şi aşa se face că, într-o lume în care boala şi moartea îşi revendică poziţia de protagoniste ale istoriei, o mână de oameni redeschid teatrul vieţii pentru a ne aminti că, dincolo de fumul tremurând al crematoriului şi de spaţiul infinit al viselor, povestea fiecăruia dintre noi se poate scrie şi altfel, sfidând parcă eticheta de „distrugători ai propriilor destine”. Şi chiar dacă nu ne putem desprinde în totalitate de veșnicul freamăt al vieții civilizate, iar mai apoi al unei lumi condamnate la amorțire într-un ocean de culori sumbre și iubiri mărunte, nimic nu ne împiedică să poposim, în linişte, printre umbrele copacilor falnici de odinioară. Sub straja lor, ne va fi dat, fără îndoială, să (re)descoperim locul şi rolul în mijlocul lumii în care trăim, nu doar ca „animale sociale” şi înzestrate cu raţiune, ci mai ales ca demni mesageri ai binelui şi purtători ai acelor seminţe dătătoare de viaţă şi speranţă.
1. „David Copperfield” (Charles Dickens), Editura Litera
Despre viaţa de familie s-au scris şi se vor scrie numeroase pledoarii, într-o deplină armonie cu diversele orientări de natură socială şi culturală. Nu de puţine ori, vocile mai puternice ale acestei lumi au susţinut în unanimitate, fiecare cum a ştiut şi putut, prin dovezi pertinente sau prin sloganuri aflate la graniţa cu promovarea comercială, că fiecare dintre noi suntem o parte dintr-o celulă de bază a societăţii, care ne-a dat viaţă, iar mai apoi ne-a oferit daruri şi lecţii ziditoare despre cum să creştem cât mai frumos şi mai înalt, formând, la rândul nostru, alte celule.
Pe această cale, poate că nu mai este deloc o noutate faptul că multe dintre poveştile născute şi ţesute în taina familiei s-au transformat adesea în subiecte rafinat şi minuţios consemnate în paginile romanelor sau în mereu imprevizibila şi provocatoarea lume a imaginilor. Şi aşa se face că, din Anglia lui Charles Dickens, cea atât de recunoscută pentru atmosfera deloc primitoare, se îndreaptă spre noi acele spirite pe care timpul, în goana lui nestăvilită, le-a ridicat, pe drept cuvânt, la rangul de personaje nemuritoare. Căci dacă la vremea lor, poveştile s-au scris în culori sumbre, sub straja lacrimilor, ele nu încetează să ni se dezvăluie asemenea oricăror alte făclii aducătoare de lumină.
De dincolo de timp, glasul blând al celui ce a fost odată David Copperfield, „copilul preferat” al celui care l-a înzestrat cu viaţă, ne invită pe toţi să pătrundem în lumea lui. La început, călătoria se poate arăta sinuoasă, asemenea oricăror altor descinderi în spatele unor scene aflate la graniţa dintre lumea văzută şi plăsmuirile minţii. Dar pe măsură ce ne vom regăsi în tihna casei părinteşti, vom tresări, cu nepuţinţă, la fiecare umbră a durerii, iar mai apoi ne vom lăsa cuprinşi printre voalurile iubirilor inocente, puterea, speranţa şi nobila demnitate se vor retrezi, ca replici senine aduse inevitabilelor dezamăgiri şi suferinţe.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction. https://reflectiiasupravietii.wordpress.com/.)
