Există filme care te fac să râzi, filme care te țin cu sufletul la gură, și filme care te golesc de energie, dar îți oferă în schimb o înțelegere mai adâncă a propriei tale umanități. Tristețea în cinema nu este doar o emoție, ci e o formă de luciditate, o oglindă în care regizorii îndrăznesc să privească pentru a arăta ce rămâne din oameni atunci când totul s-a risipit.
În ultimii ani, trei producții au reconfigurat discursul despre durere și vulnerabilitate: The Son (2022), Mass (2021) și Normal People (2020). Fiecare, în felul său, vorbește despre imposibilitatea de a comunica și despre neputința de a vindeca ceea ce nu se mai poate repara.
1. The Son – când iubirea nu mai e suficientă
Florian Zeller, dramaturgul francez devenit un fenomen internațional după The Father, revine cu o poveste care mută centrul dramei dinspre bătrânețe spre adolescență. The Son explorează relația complicată dintre un tată de succes (Hugh Jackman) și fiul său adolescent (Zen McGrath), marcat de o depresie tăcută și greu de înțeles.
Filmul vorbește despre ruptura dintre generații, dar mai ales despre orbirea celor care cred că pot controla durerea altora prin voință. Tatăl, un bărbat recăsătorit, cu o nouă viață și o nouă familie, încearcă să repare trecutul, însă fiecare gest de apropiere devine o nouă ruptură. Tristețea din The Son nu e de spectacol, ci mai degrabă domestică: o acumulare de priviri goale, de dialoguri ratate, de tăceri prelungi.
Regizorul nu apelează la morală simplificatoare. În schimb, propune o întrebare incomodă: cât de pregătiți suntem să recunoaștem suferința psihică a celor din jur? Într-o lume în care „totul se poate trata”, filmul amintește că depresia nu are întotdeauna un final fericit și că iubirea, oricât de sinceră, nu e întotdeauna salvatoare.
2. Mass – anatomia iertării imposibile
Dacă The Son vorbește despre neputința de a salva, Mass vorbește despre neputința de a uita. Regizorul Fran Kranz creează o operă austeră, aproape teatrală, construită în jurul unei întâlniri între două familii: una care și-a pierdut fiul într-un atac armat, cealaltă, părinții autorului tragediei. Totul se petrece într-o sală de biserică, în jurul unei mese. Nicio muzică, nicio mișcare de cameră spectaculoasă, doar patru oameni care încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat.
Timp de aproape două ore, filmul este un soi de ritual al confruntării. Fiecare frază poartă o greutate aproape insuportabilă, iar tristețea devine un act de rezistență. Mass e un film despre durerea purtată în tăcere, despre nevoia de răspunsuri într-o lume care nu oferă niciunul.
Aici, tristețea nu e doar o emoție, ci un limbaj comun între victime și vinovați. Regizorul demontează tot ce știm despre „dramele americane”, nu există catharsis, nu există eroi, ci doar oameni care își spun, la capătul puterilor: „Îmi pare rău.” E una dintre cele mai sincere explorări cinematografice ale durerii colective și, poate, cel mai empatic film despre tragedie pe care l-am văzut în ultimii ani.
3. Normal People – melancolia unei generații care nu știe să spună ce simte
Într-un registru diferit, dar la fel de intim, serialul Normal People, realizat de Lenny Abrahamson și Hettie Macdonald după romanul omonim al lui Sally Rooney, aduce tristețea în spațiul cotidian al tinerilor care iubesc, dar nu știu cum să rămână împreună. Povestea lui Marianne și Connell e una a contradicțiilor: apropiere și respingere, dorință și rușine, tandrețe și tăcere.
Tristețea din Normal People nu are intensitatea explozivă a marilor tragedii, ci ia forma unui soi de monolog. Serialul surprinde cu o sinceritate rară momentele de intimitate și neputința comunicării într-o lume saturată de mesaje. Marianne, tânăra dintr-o familie disfuncțională, și Connell, băiatul popular dar nesigur, trăiesc o relație în care iubirea nu devine niciodată suficientă pentru a-i vindeca de singurătate.
Ceea ce face Normal People memorabil este felul în care tristețea e tratată nu ca o excepție, ci ca un mod de existență. Rooney, iar apoi regizorii, arată o generație care simte intens, dar exprimă puțin, o generație care confundă vulnerabilitatea cu slăbiciunea și care se teme de propriile emoții.
Privite împreună, aceste trei filme trasează o geografie a tristeții contemporane. Ceea ce le unește este refuzul melodramei. Niciunul dintre aceste titluri nu exploatează suferința pentru efecte lacrimogene. Dimpotrivă, ele o tratează ca pe o condiție a umanității. Tristețea devine, astfel, o formă de empatie — un spațiu comun în care spectatorul e invitat să-și recunoască propriile neputințe.
Într-o epocă dominată de viteza emoțiilor și de optimismul artificial al rețelelor sociale, aceste filme reușesc un paradox rar: transformă durerea într-o experiență estetică și morală. Ne obligă să ne oprim, să ascultăm și să privim. Nu pentru a ne întrista, ci pentru a înțelege.
