Au fost 114 filme văzute în 2021, cele mai multe din căldura apartamentului nostru, unde am ales primordial Netflix (deși au fost și câteva filme de pe HBO Go și Mubi, care și-au găsit locul printre cele 114). Dintre acestea, 3 filme au fost, din punctul meu de vedere, de nota 10, un film a fost de nota 9,5, respectiv 10 filme de nota 9. Am încercat să le pun în ordinea preferințelor și, pentru am doilea an consecutiv, un documentar despre sport a fost pe primul loc în topul personal: în 2020 era vorba despre The Last Dance, iar anul trecut filmul meu preferat a fost Schumacher.
Așa că, enjoy, sper să regăsiți lucruri plăcute în acest top personal:
1. Schumacher (2021)
Documentarul despre viața lui Michael Schumacher este unul dintre marile documentare despre viața unui sportiv emblematic, apărute în ultimii ani. Din nefericire, așa cum s-a întâmplat și cu documentarul despre Ayrton Senna, ne este prezentat după ce viața sa este pusă sub semnul întrebării din cauza gravului accident petrecut în 2013, care l-a lăsat într-o stare (posibil) vegetativă. De altfel, pentru cei care nu sunt apropiați de fenomenul automobilismului, cele mai emoționante momente sunt cele de final, în care cei din familia lui Schumacher (soția, fiul, fiica) ne povestesc despre ce înseamnă Michael pentru ei, cum au perceput accidentul, cum trăiesc această perioadă cumplită din viața familiei lor. În rest, cei care sunt fani Formula 1, cei care au fost sau sunt fani Schumacher vor avea la fiecare pas momente în care vor fi extaziați, enervați sau terifiați de ceea ce s-a întâmplat pe pistă, în vreme ce vor fi emoționați de omul de familie care a fost acest sportiv excepțional. Așadar, o permanentă pendulare între seriozitatea, duritatea și dorința de perfecțiune a sportivului față de veselia, empatia și sensibilitatea dăruite celor din jur de omul Schumacher. Un documentar neapărat de văzut de toată lumea, chiar și de cei care nu-s pasionați de sport și vor fi îndepărtați de acele momente din cursele de tot felul (victorii și înfrângeri) din anii 90. Nota: 10/10 (văzut pe Netflix)
2. The Father (2020)
Greu să scrii despre acest film și, cred, foarte dificil de privit de cei care au rude, prieteni, apropiați loviți de Alzheimer, o boală cumplită care schimbă total lumea, o deformează, o modifică și lasă doar mici scântei de amintiri, din ce în ce mai puține pe măsură ce boala și vârsta înaintează. Ce face diferit aici regizorul și scenaristul Florian Zeller este că privește boala nu din perspectiva celor din jur, ci chiar din cea a celui care, treptat, nu mai înțelege lumea din jurul său. Anthony locuiește într-un apartament alături de fiica sa, are nevoie de îngrijire permanentă, dar inteligența sa dă primele semne de încetineală, în vreme ce personajele din jur se schimbă, iau decizii confuze, îl părăsesc sau revin, divorțează sau au parte de relații noi, înfloritoare. Toate aceste schimbări înseamnă confuzie, greu de digerat, greu de înțeles. The Father e un film trist și plin de momente cu adevărat sfâșietoare și dramatice, în care se disting nu numai etapele deformării minții, ci și interpretarea extraordinară, foarte apropiată de realitate, a maginificului Anthony Hopkins. Nu știu dacă filmul ar fi fost același fără el, s-a integrat perfect aici și a completat filmul până la perfecțiune. Admirabil și, în același timp, cutremurător. Nota: 10/10 (văzut pe Amazon Prime)
3. News of the World (2020)
Ce job mișto, cititor de știri! Cam cum ne citim noi acum știrile de pe Facebook unul altuia 🙂 Războiul civil american tocmai s-a terminat și Căpitanul Kidd (Tom Hanks) călătorește din localitate în localitate, cu un braț de ziare, din care citește oamenilor locului știrile ultimilor săptămâni, de la politică la bârfe, de la fapte de război la fapte nemaivăzute. Într-una dintre peregrinările sale o descoperă pe Johanna, o fetiță cu un trecut controversat și neobișnuit – născută într-o comunitate de germani, orfană și crescută de pieile roșii. Călătoria celor doi spre locul de baștină a acesteia, unde trebuie să o predea unchiului, se transformă într-un drum inițiatic, aventuros, în care fiecare dintre ei descoperă lumea ce îi înconjoară și se redescoperă pe ei înșiși. Într-o atmosferă tipică western, vedem un film plin de duioșie, din care aflăm cât de mult avem nevoie unul de celălalt, chiar dacă nu conștientizăm asta. Cam astfel de sentimente trebuie să-mi producă un film ca să îl apreciez cu adevărat. Unii pot spune că e patetic, că nu oferă surprize, că e convențional. Nu și eu. Adăugați la asta o interpretare în nota obișnuită a lui Tom Hanks și una extraordinară a fetiței Helena Zengel. Nota: 10/10 (văzut pe Netflix)
4. Balanța (1992)
Complicat este să mai scrii, chiar și pe scurt, despre Balanța, după atâția ani și atâtea laude. Pentru mine, rămâne unul dintre cele mai bune filme românești realizate după 1990, dacă nu din toate timpurile. Își păstrează și acum aura de prospețime (măcar a subiectului, a interpretării, a mesajelor, a scenariului, dacă nu putem discuta la fel despre imagine), este un film puternic, care conține în esență toate sentimentele umane, de la iubire la ură, de la ironie la amărăciune, de la fericire la suferință, de la strigăt puternic până la tăcere și neputință. În același timp, este un film care descrie perfect România, fără să simți nicio clipă că se exagerează; și nu vorbim doar de România acelor timpuri sau mai bine zis România anilor de dinainte de 1989, ci și țara de azi; pare că lumea noastră a evoluat tehnologic, economic, dar nu și identitar, nu și psihologic, nu și la nivel de metehne: orașele sunt tot cenușii, medicii iau în continuare mită, ”miliția” este prezentă și acaparează viața micilor comunități, oamenii se reunesc în continuare și discută politică, chiar dacă habar nu au cum funcționează aceasta, la o vadră de vin. Pentru aceste motive, dar și pentru multe altele, Balanța e mereu de văzut și de revăzut. Nota: 9,5/10 (disponibil pe Netflix)
5. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010)
Re-revedere. „Cu bune, cu rele, este un film care este necesar. Timp de trei ore (care nu stiu cand au trecut), am fost martorii unei istorii construite de personajul principal, o autobiografie autentica pentru ca numai el a acceptat filmarea in momentele cheie, de la momentele vesele de la inceput (cand lumea parea ca il apreciaza, atmosfera fiind fericita, oamenii zambitori si muzica cantand la orice eveniment) pana la tristetea ultimilor ani, datorata lipsurilor la care erau supusi romanii, cand lumea era impinsa la aplauze, magazinele umplute cu produse cu ocazia vizitelor lui, iar datoria externa era lichidata pe spinarea poporului.”
(pe larg, de la premiera pentru presă, aici). Nota: 9/10 (revăzut pe Netflix)
6. Don’t Look Up (2021)
S-au spus atâtea despre acest film în ultimele zile, încât nici nu știu ce pot să adaug. Da, l-am văzut și eu, mare parte chiar înainte de premiera de pe 24 decembrie și mi s-a părut încă de atunci un film excelent, care a încercat să surprindă cu tușe grosiere binevenite felul în care societatea noastră se raportează la dezastre, la semnalele de alarmă trase de specialiști și de activiști, la tot răul care se răspândește acum în lume, de la profitul neapărat al afaceriștilor până la maneaua televiziunilor de scandal. Un film care și-a propus, în felul său pretențios sau nu (unii nu au văzut decât o anumită cometă), să spună lucrurilor pe nume, deși nu se poate repara nimic; „scris” înaintea pandemiei, pare acum a fi potrivit timpurilor pe care le trăim, deși s-a vrut a fi un semnal de alarmă la adresa schimbărilor climatice tot mai pregnante, dar pentru care nu facem mai nimic. Pentru mine, unul dintre filmele anului, în care fiecare mesaj, fiecare rol, fiecare moment aparent fără sens, fiecare actor (excelenți toți, așa „imperfecți” cum s-a dorit ca ei să fie!) și toate celelalte sunt construite perfect pentru a înfățișa/parodia umanitatea anilor 2020-2021. Rămâne întrebarea: chiar ne apropiem de o apocalipsă? Sau putem schimba ceva? Pentru alte opinii, citiți recenziile colegilor mei Tudor-Costin și Corina. Nota: 9/10 (văzut pe Netflix)
7. Miles Davis: Birth of the Cool (2019)
Cam așa ar trebui să arate un documentar despre viața unei personalități culturale, în speță muzicală: informații inedite despre viața și opera sa, interviuri cu cei care l-au cunoscut (de la fosta soție până la cei care au avut ceva de învățat de la el), fragmente din concerte, muzică bună și multă sare și piper, ba chiar și ardei iute. Miles Davis a fost unul dintre cei mai mari creatori de jazz din toate timpurile și, mai mult, a fost unul dintre cei care au realizat și reacționat permanent la transformarea muzicii de la jazz-ul liniștit, de bar, de concert, la influențele electronice care au venit odată cu epoca rock-ului, a anilor hippie. Iar documentarul pune accentul pe fiecare etapă a carierei sale, așa cum pune accentul și pe problemele sale de zi cu zi, de la băutură și droguri la lipsa de sociabilitate și violența inutilă și lipsită de sens asupra soției sale. Problemele de caracter rămân, dar și muzica și geniul său rămân în istoria muzicii. Un documentar must-see. Nota: 9/10
(văzut pe Netflix)
8. En kongelig affære (2012)
Pentru mine, a fost mai întâi romanul lui Dario Fo, ”E-un rege nebun în Danemarca”, care a apărut la Ed. Humanitas Fiction în 2017. Așadar, cunoașteam cât de cât povestea regelui „nebun” Christian VII, a soției sale Caroline Mathilde și a medicului și sfătuitorului său iluminist Johann Struensee, iar ceea ce mi-a oferit filmul regizat de Nikolaj Arcel nu a fost chiar o surpriză. Există însă câteva diferențe importante, inclusiv în ceea ce privește povestea și personajele principale: Dario Fo punea accentul pe rege, pe boala sa și pe copilul care i-a preluat ideile și le-a dus spre perfecțiune (nu degeaba țările nordice sunt acum printre cele mai fericite și mai deschise din Europa!), în vreme filmul de față mută atenția spre soția lui Christian VII și spre Struensee, cel care a adus din Europa idei năstrușnice, care au schimbat total societatea daneză.
Cam așa trebuie să arate un film istoric, de epocă, în care informațiile puțin cunoscute sunt împletite cu o poveste abil pusă în valoare cinematografic, iar interpretările sunt pe măsură, cu alte cuvinte excelente (nimeni nu joacă slab aici, părerea mea!). Un film foarte bun, de văzut și revăzut oricând. Și care te îndeamnă să cunoști mai îndeaproape istoria adevărată, inclusiv cu romanul foarte bine documentat al lui Dario Fo. Nota: 9/10 (văzut pe Mubi)
9. Druk (2020) – Încă un rând
Uneori poți să-ți refaci viața prin intermediul băuturii. Sau cel puțin asta încearcă acești patru bărbați danezi, care au ajuns în fața unui studiu interesant (păi nu?): lumea s-a născut cu un deficit de 0,5% alcool în sânge și trebuie să lucreze activ pentru a depăși acest impediment. Cum? Prin ingerarea de alcool de la prima oră a zilei, mai cu seamă la serviciu, și prin oprirea cu temei din această activitate la ora 20. Rezultatul e uimitor, mai cu seamă în primele stadii ale experimentului. Chiar dacă filmul este puternic ”alcoolizat”, acesta nu are ca temă principală alcoolul, ci criza vârstei a doua, când încep întrebările despre trecut și despre viitor, despre eșec și ratare, despre locul unde poți găsi adevărata fericire, în familie sau în afara ei. Este momentul monotoniei și al rutinei, când lipsa perspectivei unui altfel de viitor se depune în straturi de dezamăgire și posibilă deprimare, așa că încerci să cauți scăpare sau răspunsuri oriunde, fie în anturaj, fie în alcool, fie în ambele. Un film excelent, cu actori care îi fac cinste, cu mesaje stăruitoare și răspunsuri la care spectatorul trebuie să ajungă singur, cu mult umor și spectacol. Despre film au mai scris: Dan, Albert și Corina. Nota: 9/10 (văzut în cinematografe, distribuit de Bad Unicorn)
10. 1917 (2019)
În primul război mondial, doi soldați primesc misiunea să ducă un important mesaj unui alt batalion, care se pregătește să atace trupele germane, fără să știe că vor intra într-o ambuscadă. O misiune complicată, pentru că cei doi trebuie să treacă peste linia frontului, aparent părăsită de nemți, să supraviețuiască și să ajungă la timp. Doi ”copii”, fără experiență, mânați de dorință și de adrenalină, trebuie să treacă prin ținutul nimănui, plin de tranșee, capcane și cadavre. Cu excepția celor doi, personajele nu au importanță (ba nici chiar ei nu sunt foarte bine construiți). Dar nu despre asta e vorba, ci despre reconstrucția fabuloasă a războiului, iar cinematografia este cea care face filmul, imaginea grozăviei războiului fiind furnizată cu mii de amănunte. Un film extrem de realist, care îi face pe spectatori să se simtă parte a acțiunii, a dialogului, a bombardamentelor. Despre film, a scris pe larg Dan. Nota: 9/10 (văzut pe Netflix)
Au mai primit nota 9, din partea mea, pe parcursul anului: Hors Normes (2019), Mononoke Hime (1997), The Kominsky Method (sezonul 3) și Les emotifs anonymes (2010).
Pentru alte filme, puteți căuta cu încredere și pe grupul de recomandări Netflix România.
(Sursă fotografii: IMDb.com)
