Dacă ar fi să definesc corola de douăsprezece luni ale lui 2024 doar printr-un singur cuvânt, pot spune cu foarte mare uşurinţă că a fost un timp generos, în care fiecare pas prin lumea cea mare a vrut parcă să se facă sub straja unei blânde lumini. Căci atunci când norul greu al tristelor nelinişti şi dezamăgiri căuta să mă prindă în mreje, o frântură de gând sau de poveste îmi ieşea în cale, pentru a mă călăuzi pe tărâmul senin al jocurilor şi cuvintelor purtătoare de înţelepciune şi speranţă.
Şi aşa se face că, nu de puţine ori, gândul a zburat la acea vreme în care, deşi nu descifrasem tainele ascunse în spatele literelor împletite în poveşti fără de sfârşit, ştiam cu certitudine că voi creşte suficient de mare încât să pot să devin un cititor cel puţin la fel de statornic şi rafinat ca cei pe care îi recunosc drept călăuzitori pe drumul presărat cu gânduri şi imagini.
În această ambianţă, clasamentul de mai jos propune zece destinaţii literare al căror fir deopotrivă roşu şi nevăzut este poate tocmai acest mieunat gingaş al pisicii care, departe de a aduce ghinion, ne iese înainte, păzind cu străşnicie fiecare comoară ascunsă printre pagini, cuvinte şi formule magice menite să ne (re)deschidă portalul către lumea viselor pline de lumină. Adesea, el pare să îmi sune în minte şi să mă întâmpine ori de câte ori, atrasă de planeta fascinantă a cuvintelor înzestrate cu viaţă, îmi reîntorc privirea spre Raftul Denisei, oaza mea cea mereu primitoare şi plină de poveşti care nu au obosit a se spune, scriindu-se odată, citindu-se la vremea rânduită şi păstrându-se în bibliotecile minţilor pentru totdeauna.
10. „Casa destinului” (Jessie Burton, 2023)
Nu cu multă vreme în urmă, anotimpul străjuit de zilele cufundate în blânda lumină a soarelui s-a împletit armonios cu firele nevăzute ale unor scrieri care mi-au retrezit amintiri foarte dragi dintr-o copilărie în care obişnuiam să privesc ore în şir diverse poze şi amintiri de familie, desprinse parcă dintr-o lume a poveştilor ce voiau să mă învăluie şi să îmi dăruiască puterea de-a visa. Deloc întâmplător, lumea cărţilor timpului meu mi-a oferit atunci posibilitatea de a mă lăsa condusă pe calea cea tainică şi magică a romanului Miniaturista prin care scriitoarea şi actriţa britanică Jessie Burton redeschide porţile acelui univers străjuit de femei puternice, pe care timpul le-a transformat în mânuitoare iscusite de arme ale destinului.
Păstrând vie în minte imaginea acelui tărâm unde iubirea statornică faţă de Dumnezeu a pălit de multă vreme în faţa datoriei pentru avuţiile pământeşti, în timp ce minciuna s-a impus ca emblemă a statutului de om liber sau condamnat la moarte, mi-am îngăduit continuarea călătoriei, străbătrând după bunul plac încăperile din Casa destinului. Sub ochii mei a reprins parcă viaţă acea poveste menită a se petrece la graniţa dintre două realităţi pe cât de crunte, pe atât de pline de speranţă. Căci după ce zidurile reci ale casei de pe Herengracht ne vor fi lăsat să pătrundem în holul ce ne trimite cu gândul la o tablă de şah, o făptură înveşmântată într-o rafinată rochie aurie îşi va istorisi călătoria prin timp.
Ea este nimeni alta decât Thea – copila plăsmuită dintr-o iubire interzisă, dar care, încă de la dureroasa-i naştere, părea să vestească apropierea unor timpuri pline de linişte şi de speranţă. Rând pe rând, ea pare să calce cu hotărâre pe urmele mamei sale şi, lăsându-se prinsă în mrejele unei iubiri pe cât de nevinovate, pe atât de asemănătoare pieselor de teatru, poartă deopotrivă veşmintele rafinate şi covârştioare ale unui destin nemilos. Iar atunci când neobositul joc al vieţii şi al morţii tinde la rândul lui să îşi modifice regulile, spiritul mamei recapătă viaţă, asemenea unei unduiri duioase dintr-un cânt sfâşietor, menit să împletească timpurile vechi şi noi, iar la vremea rânduită să vindece rănile grele şi să rescrie acele pagini dintr-o soartă implacabilă care părea de nestăpânit.
9. „Visând la un copac” (Maja Lunde, 2024)
De fiecare dată când răsfoim diversele istorii ale omenirii, găsim incrustate cu slove de aur acele fapte care atestă că, la numai un semn şi un cuvânt, omul a fost rânduit pe pământ ca blând stăpân şi proteguitor al apelor, al florilor şi al tuturor celorlalte fiinţe necuvântoare. Cu timpul însă, acest statut pare să se fi lăsat propulsat sub un clopot greu de umbră, mânuit cu rigurozitate de o societate care, deşi s-a auto-proclamat civilizată, a încetat de mult să mai ţină cont de viaţa de pe Pământ, afirmându-şi supremaţia ucigătoare (Galina Şatalova). Şi astfel, într-o lume intens guvernată de vuietele diverselor ştiri şi zgomote aducătoare de panică, suferinţă şi deznădejde, se naşte în om o dorinţă nestăvilită de a fugi cât mai departe de toată această dezlănţuire haotică, în iureşul căreia fiecare picătură de viaţă pare să încremenească în faţa unui timp care curge rapid şi banal.
Sub ochii noştri, la fel ca într-un vechi vis încărcat de semnificaţii sacre, alţi parteneri într-ale vieţii se reîntorc, parcă, la starea iniţială, când, fără de grijă, pluteau în lung şi în lat prin lume, sub blânda privire a Celui care i-a înzestrat cu viaţă. Iar cântul lor fragil, preschimbat parcă într-un imn al luptei nesfârşite pe care omul trebuie să o ducă nu doar cu sinele şi semenii, ci şi cu diversele medii înconjurătoare devenite din ce în ce mai ostile, tinde să îşi afle nebănuite ecouri într-un altul. Căci în vreme ce spiritul caută să absoarbă cu putere ultimele picături de viață, glasul deznădăjduit al Mamei Pământ ne vestește o realitate la fel de dureroasă, plăsmuită în miezul unei lumi care, la rândul ei rămasă fără plante, apă, animale şi alte astfel de resurse preţioase, tinde să se scufunde într-un ocean al nefericirii, pentru ca mai târziu să se piardă cu totul în neant. Iar dintr-un timp pe care nimeni nu a avut posibilitatea să îl scrie până acum şi dintr-o lume în care boala şi moartea îşi revendică poziţia de protagoniste ale istoriei, o mână de oameni redeschid teatrul vieţii pentru a ne aminti că, dincolo de fumul tremurând al crematoriului şi de spaţiul infinit al viselor, povestea fiecăruia dintre noi se poate scrie şi altfel, sfidând parcă eticheta de „distrugători ai propriilor destine”.
Şi chiar dacă nu ne putem desprinde în totalitate de veșnicul freamăt al vieții civilizate, iar mai apoi al unei lumi condamnate la amorțire într-un ocean de culori sumbre și iubiri mărunte, nimic nu ne împiedică să ne apropriem toate cele pe care, dintr-o linişte binefăcătoare, natura le lansează, neîncetat, spre noi. Sub straja lor, ne va fi dat, fără îndoială, să descoperim şi chiar să conştientizăm locul şi rolul în mijlocul lumii în care trăim, nu doar ca „animale sociale” şi înzestrate cu raţiune, ci mai ales ca demni mesageri ai binelui şi purtători ai acelor seminţe dătătoare de viaţă şi speranţă.
8. „Hristos răstignit din nou” (Nikos Kazantzakis, 2022)
De când mă ştiu, episodul Învierii Domnului a însemnat şi continuă să reprezinte nu doar un moment de foarte mare bucurie şi speranţă, ci mai ales o binevenită invitaţie de a cerceta cu atenţie şi foarte multă răbdare toate cele scrise despre timpul petrecut de Iisus Hristos în această lume. Nu ne este străin faptul că, într-o societate în care Mântuitorul a venit pentru a împlini pe de-a-ntregul Legea, prezenţa Sa este privită cu multă suspiciune şi chiar profundă duşmănie de către minţile luminate ale acelor timpuri. Orbite de lupta pentru faimă şi avere, spiritele deja acaparate de caruselul vechilor tradiţii ale celor consideraţi cărturari se arată mult prea bulversate de şirul nesfârşit de minuni şi cuvinte, care par să întreacă orice limită a minţii omeneşti. Mâinile lor se transformă în uneltele celei mai crunte morţi care au schimbat istoria, căci Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost condamnat la moarte pe Cruce, spre mântuirea noastră.
Iar mai apoi, trecerea timpului ne-a demonstrat, fără prea multă putinţă de tăgadă, faptul că, de 2000 şi mai bine de ani, omenirea nu încetează să se dezvăluie ca o adevărată arenă. Căci de dincolo de cortinele măreţe şi grele, vor dăinui veşnic toţi cei curaţi cu inima, cei blânzi şi milostivi, dar care, deşi iubitori de pace vor îmbrăca o altă mantie roşie şi însângerată, ţesută neîncetat în tabăra adversă, a celor care laudă virtuţile doar pentru a fi cinstiţi de oameni. Iar ceea ce rămâne, fără îndoială în urma acestor nori grei de visuri şi măriri deşarte va fi acel glas tainic care ne va (re)trezi pe toţi cei chemaţi să înţelegem că, în bunătatea-I nespusă, Dumnezeu nu răsplăteşte nicicând relele cu rău, lăsându-ne ca moştenire acea Iubire adesea greu de pătruns cu gândul dar adânc încrustată în cele mai tainice lăcaşuri ale inimii.
7. „Dincolo de sârma ghimpată” (James D. Shipman, 2024)
Nu de puţine ori, timpurile ne-au demonstrat că numeroase crâmpeie din istoria adevărată şi-au aflat un loc de mare cinste în rândul acelor poveşti pe cât de fascinante, pe atât de puternic încrustate în memoria noastră cu slove de lumină şi de sânge. Iar ca o formă de reconstituire a unor timpuri îndepărate şi deopotrivă condamnate la o iminentă repetare, literatura zilelor noastre propune titluri profund ancorate în dramele secolului trecut, când tihna lumii s-a cutremurat în faţa zgomotelor Războaielor Mondiale, pe care marile minţi aflate la putere le vedeau ca pe soluţiile optime ale restaurării sociale, ca pe o cale a progresului şi a prosperităţii, dar care s-au transformat, inevitabil, în teatre vii, înţesate de interminabile scene ale haosului şi durerii.
Pătrunzând cu privirea de cealaltă parte a barierei unei prime coperţi pictate în culorile sumbre ale războiului purtător de suferinţă, îi vom întâlni pe Anna şi Jakub, personaje fictive ridicate acum la rangul de mesageri ai unui destin tragic, menit să se deruleze asemenea oricărui alt obsedant şi implacabil marş al timpului scufundat în moarte. Povestea lor se scrie la fel ca multe dintre cele dăltuite cu litere de sânge în „cartea de aur a istoriei”, acolo unde, însă „aurul” devine adesea prizonier al unui dans macabru, menit să prindă în mreje fiecare pas şi tresărire de gând.
Şi aşa se face că, în faţa unui timp rămas parcă blocat în sângerosul octombrie al anului 1944, un strigăt răsunător al biruinţei se desprinde asemenea oricărui alt ecou ieşit în calea noastră dintr-un trecut condamnat la o permanentă resuscitare. Iar odată ce vom fi ajuns şi la coperta din spate a cărţii, iar apoi vom fi reîntors volumul către noi, vom redescoperi o imagine pe care, doar cuprinzându-o cu mintea, o vom lăsa din nou să ne învăluie în cântul alinător al uneia dintre acele scurte rugăciuni pentru toţi cei care, pierduţi printre norii de fum, nu încetează a-şi întoarce privirea spre cei rămaşi. Căci sub straja lui, toate cele patruzeci de capitole ale romanului par să se dezvăluie asemenea unor invitaţii care, pe măsură ce se lasă deschise, ne transformă pe fiecare în confidenţi fideli ai celor care, protagonişti pe scena dezastrului, au ştiut să preschimbe fiecare lacrimă şi rugăciune deznădăjduită care veghea nopțile din Auschwitz într-un imn răsunător al dragostei şi al speranţei.
6. „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici” (Care Santos şi Francesc Miralles, 2022)
A fost o vreme în care, atentă fiind la oamenii care călătoreau în rând cu mine prin viaţă şi pe stradă, vedeam multe feţe pe cât de tinere, pe atât de îngândurate. Mult timp m-am întrebat de ce, refuzând, parcă, să cred că toate tristeţile şi durerile sufletelor nu sunt decât nişte mofturi copilăreşti sau, mai rău, nişte efecte fireşti ale unei societăţi care, prinse în goana nestăvilită după aprecieri şi putere, confundă fiecare clipă cu o picătură dintr-un oarecare elixir psihedelic.
Aşa se face că, o poveste cât se poate de adevărată a început să prindă viaţă chiar sub ochii mei cei prinşi în mrejele unui timp înţesat până la refuz de ştiri şi sloganuri senzaţionale şi alarmante, de suferinţe aducătoare de panică şi deznădejde. Iar în rând cu ele, alte pagini ale vieţii de dincolo de cărţi îşi strigau, parcă, dorinţa de a avea un deznodământ fericit, vestinudu-ne că venit momentul să ne îngăduim să fim, să privim, să ascultăm, să respirăm, să descoprim fiecare crâmpei al lumii în care am fost meniţi să ne naştem ca pe un loc sigur, ca pe o şcoală în care, petrecând mai mult de doisprezece ani, vom transforma fiecare secundă într-o lecţie preţioasă.
De această dată, şcoala se va metomorfoza într-o…cafenea; şi rând pe rând, la fel ca în orice joc, şase mese ni se pregătesc anume pentru a hrăni şi a vindeca rănile adânci care s-au scrijelit în noi. Poposind cu răbdare la fiecare dintre ele, nu mică ne va fi mirarea când vom descoperi că, la umbra unui cer lipsit de vise, fiecare zbatere a prezentului se va împleti cu şoaptele tainice ale unui trecut deopotrivă purtător de durere, speranţă, iertare şi viaţă. La început, drumul se va arăta, poate, anevoios, dată fiind goana nestăvilită printre vibrațiile hazardului, acolo unde ochii ni se vor deschide, scăldaţi în lumina viu colorată a misterelor încărcate de înţelepciune, acolo unde tot ceea ce a fost, la vremea lui, încrustat pe o hârtie învechită, se scaldă în marea viitorului. Căci abia la capăt de drum se află adevărata fericire, acea pasăre care ştie să zboare în rând cu îngerii, ieşiţi la rândul lor în calea noastră pentru a ne salva, iar mai pe urmă a ne înzestra chiar şi pe noi cu aripi. Şi astfel, după ce vom fi plutit, în taină, printre fantomele trecutului şi printre apele învolburate ale unui ocean scufundat în tristeţe, o bucăţică din altă lume va începe să-şi spună povestea, sub straja unui haiku demult ascuns printre zgomote şi ieşit astăzi la iveală pentru a ţine în loc zborul secundelor.
5. „Oscar şi Tanti Roz” (Éric-Emmanuel Schmitt, 2012)
În contextul în care fiecare zi tinde să fie marcată de informaţii terifiante şi senzaţionale, din care aflăm că oamenii îşi pierd fulgerător vieţile, iar alţii câştigă lupta cu suferinţa cruntă într-un mod tot atât de inexplicabil, omul de astăzi devine adesea pierdut în mirajul ştirilor. Asistăm, astfel, la o permanentă scindare a conştiinţelor tentate să pună sub semnul tăcerii acele momente în care pragmatismul ştiinţelor concrete s-a dovedit a fi neputincios în confruntarea cu o forţă pe cât de nevăzută, pe atât de prezentă în destinul fiecăruia dintre noi, călători printr-o viaţă menită să ni se dezvăluie ca un important examen. Iar ceea ce am putea cataloga drept o promovare a acestuia cu o notă cât mai apropiată de cea maximă este aproprierea acelor cunoştinţe prin care învăţăm că, deşi suntem simpli călători prin această lume, avem datoria de a înţelege că fiecare clipă din viaţă este un dar venit de Sus, şi un îndemn de a răspândi în jurul nostru seninătate şi compasiune.
O astfel de lecţie este şi cea oferită de Oscar, un copilaş de numai zece ani care, atunci când devine victima unui război pe viaţă şi pe moarte împotriva destinului nemilos, acceptă un pact deloc obişnuit pentru o lume care părea că uitat ce înseamnă să speri şi să visezi. Aşa se face că, într-unul din saloanele unui spital scufundat în oceanul sumbru al deznădejdii, o mână inocentă va scrie către Dumnezeu pagini întregi de gânduri plăsmuite pe un tărâm nevăzut, aflat la graniţa dintre Rău şi Bine. Iar de dincolo de cuvinte, o Tanti Roz care pare că a fost iertată de goana haotică a curgerii timpului, pare să ne transforme pe toţi în spirite care, la vremea lor, au fost odată firave, pentru ca mai târziu să se prindă în hora neobosită şi nemuritoare a vârstelor omenirii şi a miracolelor pline de lumină, ţesute din fire de iubire, bucurii şi lacrimi.
4. „Vieţile secrete ale culorilor” (Laura Imai Messina, 2023)
Acum ceva vreme, se făcea că totul părea scufundat în tăcere, când nici măcar culorile nu se puteau deschide înainte-mi, învăluindu-mă în lumină. Până într-o clipă, în care, de dincolo de hotarul cu slove negre scrijelite pe pagini albe, nişte spirite blânde mi-au cuprins inima, redeschizând calea către acele bucurii născute dintr-o neîncetată speranţă şi un emoţionant imn închinat dorului şi durerii. Şi aşa se face că, plutind printre poveştile vechi de când lumea şi în acelaşi timp deplin ancorate într-o realitate mai vie ca niciodată, am pătruns printre Vieţile secrete ale culorilor, un roman care, plăsmuit printre secretele mereu surprinzătoare ale culturii japoneze, ne va purta într-un timp nedesluşit dar care, în nespusa-i generozitate, pare că s-a oprit la rândul lui în loc, pentru a vindeca greşelile trecutului, aşa cum, înainte vreme, un anume telefon al vântului părea să hrănească fiecare spaimă şi suferinţă cu elixirul dragostei şi al speranţei. Iar cele pe care le credeam extrem de cunoscute se preschimbă în crâmpeie din acea arenă unde toţi suntem chemaţi să dansăm, fără a şti unii despre alţii decât că fiecare, de la locul lui, purtăm în noi culoarea celor care ne-au dat viaţă.
De această dată, vom fi întâmpinaţi de Mio şi Aoi, doi copii care, asemenea multor altor „parteneri de vârstă”, desenează în linişte, fiecare în camera lui. Iar mai târziu, însăşi vocea scriitoarei se împleteşte cu glasurile hotărâte ale acelor spirite care, pe vremea când pluteau, încă, prin lumea veselă şi inocentă a copilăriei şi a viselor cu ochi deschişi, au descoperit, cu durere, că cele mai fireşti şi mai curate sentimente pot fi într-o clipită dezrădăcinate şi aruncate sub norul tenebros al fragilităţii şi însingurării.
Învăluiţi în rozul cenuşiu al florii de cireş, Mio şi Aoi îşi dau la rândul lor mâna cu spiritele noastre, părând să ne privească. Şi deşi nu ne este dat să le întrezărim decât spatele, de dincolo de faldurile veşmintelor, freamătele oraşului, şi foşnetul paginilor, vocile lor blânde ne spun povestea acelei fericiri adevărate, al cărei gust este, poate, cu mult mai plăcut decât cel al acadelelor şi bomboanelor învelite în culori fascinante şi depotrivă condamnate la topire, asemenea oricărei alte biluţe de zahăr. Dar, fără îndoială, această fericire va fi cea care, mai presus de orice altă vitamină miraculoasă, ne va deshide ochii sufletului chiar spre lumea noastră.
3. „Numărul 2” (David Foenkinos, 2024)
De cele mai multe ori, atunci când încercăm să definim adolescenţa, ne raportăm la întregul arsenal de considerente psiho-sociale. Iar prin ele, ajungem, foarte uşor să cădem în plasa de a privi această etapă din perspectiva unor ani înfloritori şi senini, bogaţi în experienţe care să îl maturizeze pe cel ce a fost nu foarte demult doar un copil şi să îl crească în spiritul dragostei pentru ceea ce este cu adevărat frumos şi valoros.
De vom privi în jurul nostru, fără a fi tentaţi să confundăm sentimentele şi plăcerile nevinovate cu dorinţa de sfidare a unor reguli înţesate de prejudecăţi şi durerile sufletului cu mofturile, nu mică ne va fi mirarea să descoperim că, de fapt, rotirea caruselului într-un alt sens decât cel pe care l-am proiectat de-a lungul fiecărei curgeri a timpului, ne transformă pe toţi. Şi aşa se face că, mâinile celor ajunşi deja mari şi atotcunoscători îi prind pe cei aflaţi la început de drum, doar pentru că un destin ce se vrea a fi cu mult mai puternic decât omul caută să dea o lecţie importantă fiecărui spirit vulnerabil, demonstrând încă o dată faptul că ceea ce nu te omoară acum este menit să te întărească pentru vremurile ce vor veni.
Iar ca un răspuns fericit al destinului, la capăt de drum se află acelaşi nemuritor Harry Potter, care, la graniţa dintre raţiune şi magie, descinde pe un tărâm în care tristeţea şi suferinţa dau naştere fricilor paroxistice, transformând fiecare clipă într-o etapă primordială din jocul implacabil al vieţii şi al morţii. Dar la fel ca orice super-erou cu acte în regulă, spiritul lui evadează dintre fantasmagorii, lumini şi decoruri şi îţi ingăduie să descoperi că orice eşec poate dobândi o aură benefică, atunci când cel care suferă începe să se trezească, ascultând şi vindecând chiar şi acele dureri care, aparent fără leac, tind să te însoţească pe tot parcursul vieţii.
2. „Alchimistul” (Paulo Coelho, 2022)
Încă din cele mai vechi timpuri, preocuparea omenirii pentru cunoaştere a reprezentat un subiect demn de adus în lumină prin prisma unor scrieri cu substrat filosofic sau religios, care s-au transformat, cu timpul, în veritabile călătorii ale spiritului pe tărâmuri pline de magie. Astfel au apărut nenumărate poveşti despre tot atâtea alte poveşti demult spuse, dar care sunt menite să dăinuie în deplină armonie cu cei care le ascultă sau le citesc, pentru ca mai târziu să le poată, la rândul lor, (re)istorisi. Iar într-o oarecare ambianţă cu diversele dialoguri pline de înţelepciune purtate între cei mai puţin iniţiaţi şi un oarecare maestru în tainele acestei lumi, dar şi cu atmosfera celor o mie şi una de nopţi pline de basme demult pierdute prin negura timpurilor, literatura contemporană invită la rândul ei mintea spre noi tărâmuri, în care totul pare că este posibil, de vreme ce misterele trecutului se transformă în lecţii importante ale prezentului.
Şi cine poate să ştie dacă nu vom deveni la rândul nostru importanţi făuritori ai poveştilor, şi demni moştenitori ai celor care, odată ca niciodată, ne-au deschis porţile spre tărâmul cuvintelor purtătoare de frumos? Căci plonjând în tainele care conectează fiecare zi din viaţa noastră la un timp pe cât de greu de întrezărit cu privirea, pe atât de bogat în cuvinte purtătoare de linişte şi speranţă, ne vom înveşmânta, fără îndoială, în mantia purtată de Santiago, flăcăul care tinde să străbată timpurile, în căutarea unei comori nepreţuite. Iar lui cea plăsmuită din hârtie şi cerneală ne va cuprinde pe toţi cei care, obosiţi de a rătăci în caleidoscopul de umbre şi zgomote, acceptăm provocarea de a porni într-o fascinantă călătorie către adâncurile sinelui şi de a redeveni sensibili şi atenţi la freamătul şi fragilitatea vieţii, înţelegând că orice om de pe acest pământ joacă un rol principal în Istoria lumii, ca demn mesager al iubirii şi înţelepciunii.
1. „Ochii Monei” (Thomas Schlesser, 2024)
A fost o vreme în care timpul generos mi-a adus în cale o corolă de douăsprezece luni, în care fiecare dintre zilele de luni se preschimba într-o înlănţuire de lecţii preţioase despre ce înseamnă cu adevărat transformarea artei într-un elixir plin de lumină. Iar pe măsură ce înaintam, cu teamă şi uimire spre un tărâm deopotrivă cunoscut şi misterios, se făcea că redeveneam copilul care nu înceta să se viseze călător în lumea plină de legende, străjuit fiind de spirite generoase, gata să îi deshidă portalul spre mari taine.
Poate deloc întâmplător, din corola celor 366 de zile s-au desprins, în tăcere, douăsprezece, învăluite în mantia unei poveşti asemănătoare, care a început să se scrijelească în mintea mea, reîntorcându-mă la inocenţa acelui joc demult rătăcit printre vibraţii şi priviri. Dintre firele pline de lumină ale visului, un bunic înţelept şi blând coboară printre noi, orientându-ne ochii minţii şi ai inimii către tainele adevăratei bucurii de a trăi, în virtutea binelui, a libertăţii, a dragostei, şi a frumuseţii.
Iar în rând cu vocea lui tainică, fiecare dintre cele 52 de capodopere adunate în trei dintre marile muzee pe care, ajuns în Paris, nu le poţi evita, îşi conecteză fiecare bătaie de inimă şi strat de pigment la ritmul vieţii noastre, vrând parcă să îmblânzească timpurile. Şi aşa se face că, la graniţa dintre istorie, filosofie şi poveste, arta se redescoperă ca întruchipare a spaţiului şi expresie a timpului, dar mai ales ca sigiliu al unei arhive nevăzute, pe care toţi suntem datori să o purtăm, chemaţi fiind să fim în stare, cu toate puterile şi vulnerabilităţile, de a primi cu demnitate toate lecţiile vieţii, pentru ca mai târziu, să reuşim, la rândul nostru, să le dăruim, cu inima deschisă.
(Surse imagini: https://humanitas.ro/humanitas-fiction, https://www.facebook.com/humanitas.fiction.)
