Pe 11 decembrie am avut o zi naspa rau de tot. Scuzati-mi cuvantul mai slang, insa daca as fi spus “o zi proasta”, exprimarea mea ar fi fost vaduvita de adevarata substanta 🙂 .
S-a dezvolt prin urmare aceasta boare “nasparlie” care mi-a invadat si sufocat ziua pana la un moment dat si o sa va zic eu pana cand si de ce!
Si toate mi s-au intamplat la locul de munca, un loc cat se poate de decent si de simpatic in fond.
Mai intai, m-am trezit fara posterul minunat care a marcat vernisajul unei expozitii de fotografie, petrecut vineri, vernisaj pe care l-am pus la cale cu mult drag. Posterul pe care imi daduse autograful artistul fotograf, venit de peste hotare pentru a se prezenta pe el si opera sa. Un tip foarte talentat, cu charisma si extrem de handsome 🙂 . Pe bune. Bineinteles ca niciunul dintre colegi nu si-a asumat fapta 🙁 . Adio autograf. Trebuie sa ma duc la Budapesta pentru un bis!
Mai apoi, ceva timp mai tarziu, alergand cu telefonul la ureche, m-am aruncat cu toata forta in usa de iesire – trasparenta si culisanta (abia repusa in functiune). Respectiva usa, data fiind graba mea de a ajunge dincolo de limita ei, nu a avut timp sa reactioneze la comanda celulei de deschidere. Asa ca m-am facut afis, mi-am busit o rotula si mi-am umflat arcada ochiului stang. Ochelarii de pe nas si telefonul din mana au ramas intacte. La fel si usa. Geam gros, nenica si incasabil pe deasupra 🙂 .
Dupa o mica pauza de autocainare si refacere psihica, o colega a scapat pe dejtele mele de la piciorul stang (acelasi cu rotula busita), un picior de fier desurubat de la o masa. M-au podidit lacrimile de durere si mai ca am fost sa-mi iau piciorul in brate si sa-l legan de mila si dintr-un adanc sentiment de nedreptate.
La ora sase seara am pus punct zilei de lucru, am inchis computerul si am pornit catre Teatrul Arte dell’Anima, la avanpremiera spectacolului cu piesa de teatru la care aveam invitatie. Am pornit schipatand si cu o mare teama in suflet, nu cumva sa mai am parte pe drum de vreo recidiva dureroasa, respectiv sa dau cu capul in vreun stalp sau si mai rau, sa ma abordeze pe trecere de pietoni vreun taximetrist vitezoman (ca de astia trebuie sa te feresti cu mare grija si atentie, ca normali nu-s saracii!).
Dar am ajuns cu bine pe strada Fainari nr. 17D si de cum am intrat in lobby, ziua mi s-a luminat (bagati de seama ca afara era deja intuneric). Cald, placut, feţe simpatice si zambitoare.
Prin urmare…
”MILK on FIRE”
Regie și text: Radu Pocovnicu
Distribuție: Crina Lință, Lorena Luchian, Mia Crișan și Ana-Maria Irimia
Regie și text: Radu Pocovnicu
Scenografie: Ruxandra Manolovici
Light Design: Alex Bibere
Coregrafie: Alina Iacov
Si incep prin a spune ca sunt o mare “urmaritoare” a commenturilor inepte din mediul online… de pe feisbuc sau de pe alte retele de socializare, dar si a ratoielilor sfertodocte din emisiunile de la cu-neputinta-de rostit-numele diverselor “canale” TV – de cele mai multe ori “discursuri ale urii”, discursuri manipulatoare sau pur si simplu… tampite. Amicii imi spun ca sunt masochista; eu le raspund ca acesta este felul meu de a realiza un fel de tablou psihologic al societatii romanesti contemporane (oare doar de azi-de-ieri sau dintotodeauna?), niste studii de caz, cu care iau pulsul societatii. Insa din ce in ce mai mult imi dau seama ca societatea e bolnava-bolnava, cu un puls din ce in ce mai slab… in faza comatoasa… pe moarte… Dar din cand in cand, intalnesc si comentarii pertinente, multe mustind de umor si satira suculenta si imi creste inima si ma gandesc ca poate mai sunt sperante 🙂
Radu Pocovnicu este un personaj pe gustul meu: atent la spectacolul grotesc social, gata oricand sa extraga circul-amar-hazos, pe care sa il puna in fata ochiului si mintii publicului inteligent.
RaduPocovnicu are idei si condei.
Si cu aceste doua atuuri, a inchegat “comedia umana”, numita Milk on Fire, laptele care da in foc pe scena de la Arte dell’Anima, prin intermediul a patru actrite talentate, perfecte in acord cu mesajul condensat in nici o ora de spectacol “spuma de frisca” (tot de la lapte se trage).
La fiecare disparitie a cate unui actor/actrita – din generatiile varstnice, aud “vai… s-a dus cel mai mare/cea mai mare… nu se vor mai naste… nu vom mai avea…”. Stati linistiti, dragilor, avem tineri foarte talentati! Care fac mari sacrificii intru exercitarea profesiunii lor de suflet, care activeaza in teatre-organizatii independente, care urca pe scene mititele uneori, in decoruri minimale dar inteligent gandite si construite, care repet, isi slefuiesc zilnic talentul, sub mana unor regizori la fel de talentati ca si exponentii generatiilor cu renume.
Si nu vreau sa va devoalez mare lucru din ”carnita” acestui spectacol, pentru ca trebuie sa mergeti si sa il vedeti, auziti, intelegeti si cantariti singuri, fara spoilinguri din partea mea.
Pot doar sa va spun ca tema este una dintre cele la ordinea zilei, vehiculata si comentata indelung in massmedia, anume “alaptatul-in-public-pro-si-contra”.
Pot doar sa va spun ca Radu Pocovnicu a construit personaje-tipologii caracteristice societatii romanesti (de fapt universal valabile pana la urma), le-a pus in gura dialoguri vii, alerte, hazoase si si-a indrumat inteligent si in spirit de echipa aceste intens colorate si feministe-antifeministe “mamici”, intr-o colaborare uimitoare cu scenografia inventiva si dinamica si extra-minimalista, cu coregrafia, soundul si light designul. Cum spuneam, Radu Pocovnicu are idei, are condei, multa intelegere psihologica asupra “meandrelor concretului” social romanesc, spirit ludic, simt al umorului si uneori, chiar empatie pentru personajele sale si pentru problematica tratata (una foarte serioasa in sine). Si echipa l-a urmat cu incredere si cu multa pofta de joc, in acest demers aplaudat indelung. Pentru ca – zic eu – “binele are gust bun”. Gust de lapte 🙂 . Mergeti la teatru, oameni buni si fiti darnici cu artistii. Aplauze, zambete, dar si bilete platite. Ei inca nu sunt obisnuiti sa traiasca cu aer 🙂 .
Oops, sa nu uit, la acest spectacol aveti voie, ba chiar sunteti indemnati sa tineti telefoanele deschise pe feisbuc 🙂
Astept cu interes de la Radu Pocovnicu si echipa sa, poate chiar extinsa – un spectacol tematic pe seama “oii” si importanta acesteia in viata romanului si imi cer scuze anticipat ca din eroare si din greseala nu am avut putere sa-mi scriu cronicuta chiar dupa spectacol.
Am plecat de la Teatrul Arte dell’Anima, ranjind de una singura pe strada, precum pisica de Cheshire, m-am oprit la Pizza Hut, mi-am cumparat trei felii, am ajuns acasa, am mancat pizza si am baut un pahar de vin rosu si apoi filmul s-a rupt.
Mergeti la teatru si veti invata sa traiti frumos si intelept.
P.S. Fotografia este şeruita de unde oare, ei bine, este clar, de pe feisbuc 🙂
