Teatru: Extrem, de William Mastrosimone, la Teatrul InDArt

Extrem, de William Mastrosimone
Un spectacol de Bogdan Gagu
Coproductie Teatrul INDART si Teatrul ARCA
Distributia: Alecsandra Timofte, Catalin Stelian, Silvia Gagu, Beatrice Peter
Scenografia: Razvan Plaiasu
Costume: Catalina Tabacaru
Aranjamente muzicale: Dan Dimion
Machiaj: Raluca Craciun
Foto si video: Stefan Cociorvei

In  decembrie 2011 am avut privilegiul sa urmaresc spectacolul lui Bogdan Gagu cu piesa lui Aldo Lo Castro, “TANGO, MONSIEUR!”, o comedie de moravuri spumoasa – sub umbrela INDART. Si la acea vreme mi-am impartasit impresiile pe acest blog.

De aceea m-am bucurat primind invitatia de a vedea noua productie INDART alaturi de ARCA, sub regia aceluiasi Bogdan Gagu, care a optat de aceasta data pentru o drama psihologica, cu filon de triller. Si m-am bucurat sa regasesc in distributie o parte dintre actorii precedentei puneri in scena. Pentru ca este important pentru un iubitor de teatru sa aiba ocazia sa urmareasca posibilitatile profesionale ale unei tinere generatii de actori, in roluri de factura diferita.

Bogdan Gagu a stiut sa isi aleaga un text bun si o echipa pe masura, ale carei valente de exprimare le cunoaste bine.

Dramaturgul si scenaristul William Mastrosimone, nascut in 1947 Trenton – New Jersey, s-a aplecat predilect asupra temelor legate de violenta si prevenirea acesteia in randul generatiilor tinere contemporane. Si iata aici un interviu cu autorul, din The Rider News.

Mastrosimone este de altfel si scenaristul ecranizarii piesei, pentru pelicula Extremities, din 1986, cu Farrah Fawcett si James Russo, in regia lui Robert M. Young, film care a primit si o nominalizare pentru Golden Globes in 1987 (actrita in rol principal).

Regizorul Bogdan Gagu si intreaga sa echipa au inteles bine mesajul lui Mastrosimone, atat de viu si necesar astazi, ca si in urma cu treizeci de ani (piesa a fost jucata pentru prima data in anul 1982).

Societatile, de pe oricare longitudine si latitudine geografica s-ar afla, prezinta mereu cazuri grave de alienare psihologica, care duc catre extreme criminale din ce in ce mai elaborate. Extreme in fata carora, din pacate de multe ori, politia si justitia, institutiile sistemului democratic, desemnate sa previna, sa descopere, sa dovedeasca si sa pedepseasca, nu au forta si instrumentele necesare. Mai ales in lipsa dovezilor incriminatoare.

De aceea, de mare importanta este educatia tineretului si formarea unei atitudini psihologice. O atitudine care este exemplificata inteligent in acest text, prin doua cazuri atat de asemanatoare, dar si atat de diferite prin parcursul lor. Cazul lui Terry, violata in frageda tinerete, tocmai de catre tatal celei mai bune prietene. Atitudinea ei a fost de tacere, de ascundere a faptei, de consumare in interior a traumei, toate acestea de teama oprobiului societatii, de teama de a produce “dovezi” in fata acestei societati. Ce i-a adus lui Terry aceasta tacere? O labilitate psihologica, o neincredere in propria persoana, dar si in toate cele care o inconjoara, inclusiv in prietenele sale si un echilibru fragil in societate. Terry a supravietuit, dar cu ce pret!

Al doilea caz, cel prezent, al lui Marjorie, ne dezvaluie o alta fateta a psihologiei victimei. Cea a luptatoarei. Un alt tip de atitudine, una asumata, hotarata sa dovedeasca adevarul chiar si in lipsa dovezii incriminatoare, respectiv violul in fapt. Hotarata sa demonteze mecanismul minciunii criminalului si sa il pedepseasca pe acesta, chiar in fata naivitatii-credulitatii- prostiei-samaritanismului prietenelor-colege-de-apartament. Chiar cu pretul de a cadea in animalitatea animalului atacator. Deoarece cazarea definitiva a acestuia in gradina, intr-o groapa sapata printre rasadurile de flori, ar elibera-o de spaima unei vieti viitoare vesnic amenintata, dar ar duce-o catre treptele unui alt fel de iad personal.

Nodul gordian este taiat chiar de catre violator, prezumtivul “animal de casa” in viziunea lui Terry. Ca orice psiho-sociopat, acesta simte imboldul de a da glas adevaratei sale naturi. Manipulatorul viclean, criminalul organizat-meticulos, vrea sa-i fie cunoscute meritele si realizarile. Un apogeu al tensiunii dramatice aceasta  marturie zguduitoare a lui Raul, urmata de declamarea unui “Tatal nostru” care subliniaza patetic “si nu ne duce pe noi in ispita”, totul pe fondul nemuritoarei melodii “Non, Je ne regrette rien”, pentru ca nu e asa? … victimele au fost intotdeauna de vina! Ele l-au dus in ispita!

Finalul este deschis din punctul meu de vedere. Marjorie isi va duce la indeplinire, de data aceasta alaturi de Terry si Patricie, propriul plan de pedeapsa, propriul mod de aplicare a dreptatii sau cele trei vor avea curajul sa se increada in institutii, in Politie si in Justitie, pentru aplicarea legii, avand de data aceasta in mana lor, dovezile? Cu tot riscul amenintarilor posibile in viitor?

O piesa puternica si indraznesc sa spun ca si viziunea regizorului a fost pe masura. Bogdan Gagu chiar ne impartaseste in Programul de sala: “Nu am vrut sa pun in prim plan violul sau posibilul viol. Violul e doar scanteia pentru reactii si slabiciuni. Am ales sa descompun personajele psihologic si sa inteleg prietenia dintre oameni, sacrificiile pe care suntem dispusi sa le facem si pana unde duce razbunarea, Dupa ce vedeti spectacolul sa va intrebati:

– cata incredere aveti in prieteni in cazuri extreme?

– aveti intr-adevar puterea de <a ierta> orice?

– oamenii se pot schimba cu adevarat cand ajung in cazuri extreme?”

Si regizorul a stiut sa imprime tensiune curgerii intrigii, pana la punctul culminant, nebanuit de spectator. O tensiune in care evolutia actorilor a fost relevanta. Foarte bun Catalin Stelian in rolul lui Raul;  isi joaca inspirat patologia personajului, o personalitate multipla, cu valente manipulatorii, amoral in profunzime. Tremurul mainilor, gesturile, inflexiunile vocale, hohotele bolnave, limbajul trupului si jocul timp indelungat, legat si de la nivelul scandurii, sunt toate acestea, o proba trecuta cu brio. Si face echipa buna cu Alecsandra Timofte, victima sa care ii devine calau. O prezenta convingatoare, ajutata enorm de un fizic bine proportionat, care ar fi poate si mai convingatoare, daca – din punctul meu de vedere – ar avea pe tot parcursul piesei, acelasi control asupra vocii, pe care l-a dovedit in ce-a de a doua jumatate a spectacolului. Atunci cand isi transmite starile, indoielile, nelinistile si hotararile cu o impostatie a vocii mai bine echilibrata. O actrita de viitor, fara discutie! Si cu ceva remarcabil si in artele plastice, pentru ca liliacul negru insangerat, premonic, pe care il realizeaza sub ochii spectatorilor, pe sevalet, chiar mi-a placut!

Silvia Gagu isi desfasoara si aici valentele de comediana, asa cum am descoperit-o in Tango, Monsieur! Isi joaca partitura intr-o nota amar-comica si reuseste sa transmita toata inconsistenta dramatica si dezechilibrul emotional bine ascuns al personajului. Sper sa imi confirme si pe viitor ideea ca esentele tari se tin in sticle mici :).

Beatrice Peter este o prezenta exotica in peisajul nostru teatral, care vine aici, prin gest, mimica si vocalizare sa sublinieze acea categorie de oameni mereu gata sa vada binele acolo unde de fapt rabufneste raul si sa faca binele in contra evidentei raului si care nu stie sa gestioneze tocmai bine valoarea prieteniei si a increderii in prieteni.

Un aport important la trecerea catre public au scenografia bogata, fara a fi incarcata, functionala si cu o cromatica placuta in luminile scenei, costumele care subliniaza personalitatea fiecarui personaj, coloana sonora si aportul lui Stefan Cociorvei, cunoscut artist fotograf, care ne indeamna pe pagina sa de facebook “If you enjoy my work, show some love by sharing it” :)!

Nu stiu cand si unde se va mai juca acest spectacol proaspat si interesant, dar va sfatuiesc sa urmariti pe siturile Teatrelor INDART si ARCA si sa mergeti pe mana mea. Merita! Si daca putini dintre noi vor avea vreodata ocazia sa urmareasca o punere in scena acasa in tara autorului, filmul Extremities ne sta la indemana.