Nu demult am încheiat unul dintre cele mai frumoase și valoroase volume din biblioteca personală, „Arcașul fără arc”, apărut la Editura Humanitas și care conține pilde, povești și vorbe de duh preluate de Ștefan Liiceanu din fascinantul univers al Orientului Îndepărtat. Citind această prețioasă carte mi s-a redeschis apetitul pentru tot ceea ce înseamnă China, Japonia, Coreea și mi-am îndreptat atenția spre unele dintre cele mai bune și interesante titluri cinematografice realizate despre și în aceste exotice țări.
Fie că vorbim despre regizori, actori sau pur și simplu despre filmele în sine care și-au depășit creatorii, aceste locuri îndepărtate, dar fascinante au făcut, fac și vor face întotdeauna deliciul publicului de pretutindeni. În primul rând, pentru că sunt porți către pătrunderea și înțelegerea mai lesnicioasă a unor lumi speciale, pline de rafinament, dar și de profunzime filosofică. Apoi, pentru că oferă șansa urmăririi unor adevărate capodopere artistice valabile în orice spațiu cultural. Doar dacă mă gândesc la marile realizări ale lui Akira Kurosawa sau Hayao Miyazaki, nu pot să nu rememorez marile epoci ale cinematografiei de artă, precum și ale animației de cea mai înaltă calitate. Așadar, permiteți-mi să vă urc în avionul acesta cinematografic și să vă duc într-o călătorie în țările unde soarele și populația zâmbesc mereu.
1. Rashomon, Japonia 1950
Regia: Akira Kurosawa, distribuție: Toshiro Mifune, Machiko Kyo, Masayuki Mori, Takashi Shimura, Minoru Chiaki
Unul dintre cei mai de seamă, mai prolifici și mai iubiți regizori din toate timpurile, japonezul Akira Kurosawa stă și astăzi alături de alte mari nume precum Tarkovski, Mihalkov sau Fellini în galeria zeilor cinematografiei mondiale. Filmele sale sunt asezonate din plin cu bucăți sângerânde din istoria Japoniei, dar subliniază și acea profunzime spirituală atât de proprie popoarelor din Orientul Îndepărtat. Unul dintre aceste titluri este în mod special o parabolă în imagini și mă refer aici la celebrul, dar încă prea puțin cunoscutul Rashomon, o capodoperă vizuală și conceptuală din toate punctele de vedere.
În primul rând, este pelicula care l-a propulsat pe firmamentul artistic nipon și internațional pe marele Toshiro Mifune, unul din actorii-fetiș ai lui Kurosawa. Apoi, stilul de a filma al regizorului se vede aici cel mai bine, căci sunt de neuitat momentele când camera se apropie de figurile contorsionate de diverse emoții ale personajelor, subliniind stările aproape paroxistice prin care acestea trec. Să nu fim ipocriți și să recunoaștem influențele pe care le putem observa în filmele lui Kurosawa, printre care cele mai puternice sunt cele din teatrele No și Kabuki. Cu toate că aceste capodopere ale cinematografului japonez sunt în alb-negru, putem cu ușurință să ne imaginăm puternicele culori împrumutate din teatrul Kabuki, culori care sunt prezente în acea formă de artă pentru a pune în evidență caracteristicile personajelor, precum și subiectul tratat.
Cât despre teatrul No, Akira Kurosawa a împrumutat de acolo sobrietatea cu care se apleacă asupra temei adevărului din Rashomon, dar și implicarea nedisimulată a unor deus ex-machina, acele spirite care vorbesc prin intermediul unor puternici șamani. În plus, ceea ce este de reținut din acest film deosebit de frapant este modalitatea în care tema adevărul este expusă în imagini din patru perspective diverse. Practic, aceeași poveste este relatată cu teroare de către patru personaje complet diferite care ajung la același final, dar parcurgând căi ce se deosebesc ca ziua de noapte. Ceea ce spune multe despre profunzimea psihologică a acestui scenariu și a creatorului său în imagini. Cât despre actori, nu pot decât să vă las pe voi să descoperiți un stil de joc aparte, cu care poate nu sunteți obișnuiți, care poate că nu vă este foarte la îndemână, dar care precis vă va trezi o plăcere artistică nebănuită.
2. Prințesa Mononoke (filme anime), Japonia 1997
Regia: Hayao Miyazaki, voci: Yoji Matsuda, Yuriko Ishida, Yuka Tanaka
Nu pot să spun că am fost vreodată vreun mare fan al stilului de animație denumit anime. Am preferat mereu desenele animate clasice create de Walt Disney, precum și cele de la Warner Bros. Cu toate acestea, există câteva titluri absolut delicioase și pline de fantezie și moralitate, totodată, create de marele Hayao Miyazaki, cel care a dus stilul anime pe cele mai înalte culmi. Și pentru că nu demult am urmărit cu mare interese Prințesa Mononoke pe Netflix, nu pot să nu vorbesc pe scurt despre această adevărată operă de artă imagistică.
Spre deosebire de alte filme de gen, care surprind violența și duritatea poporului japonez (să nu uităm de samurai și shoguni, acei conducători războinici de altădată), realizarea cinematografică de față împrumută o aură mult mai delicată și mai profundă a niponilor. În plus, este o reală lecție de viață și de ecologie, din care atât cei mici, cât mai ales adulții pot și trebuie să învețe cu asupra de măsură. Sigur că există momente violente, sigur că avem parte de bătălii epice, dar totul se petrece fără mare vărsare de sânge și are loc între om și natură, nu între două tabere de soldați, ceea ce subliniază nivelul calitativ artistic la care a ajuns Miyazaki prin acest anime cu totul deosebit.
Stilul de desen al personajelor și al mediului înconjurător combină o naivitate proprie acestui gen de animație cu expresii faciale și detalii naturale aduse aproape de naturalețea realității noastre. De asemenea, culorile folosite nu sunt nicidecum stridente și invită la a le privi cu blândețe, îmbinând pastelurile cu, spre exemplu, forța unui roșu sângeriu pentru a trage un semnal de alarmă asupra tragicei idei a distrugerii naturii. Dacă ar fi să fac o comparație la prima mână, aș spune că Prințesa Mononoke este un elegant și delicat poem în imagini care face apologia unui ecologism discret, fără „a-ți băga degetele în ochi” și fără să devină excesiv de moralizator. În plus, pot afirma că a fost o ocazie frumoasă de a mă bucura de câteva legende și povești japoneze prezentate cu grație și talent de tatăl anime-ului japonez, Hayao Miyazaki.
Disponibil pe Netflix.
3. The Last Emperor, coproducție SUA-China-UK-Italia 1987
Regia: Bernardo Bertolucci, distribuție: John Lone, Joan Chen, Peter O’Toole, Ryuichi Sakamoto, Maggie Han
Capodopera absolută a lui Bernardo Bertolucci a fost, este și va rămâne Ultimul Împărat, care spune în imagini cutremurătoarea poveste a celui din urmă monarh al Chinei, Pu Yi, cel care legal a domnit doar pentru o perioadă foarte scurtă de timp, dar care a locuit mulți ani în interiorul Orașului Interzis din Beijing, continuând să fie în mod spiritual conducătorul regal al Țării Surâsului. Filmul lui Bertolucci reunește o distribuție internațională de mare anvergură, printre care elegantul și rafinatul Peter O’Toole, într-unul dintre memorabilele sale roluri, alături de frumoasa Joan Chen (care a și propulsat-o în cariera sa internațională ulterioară), care strălucește de-a dreptul în rolul ultimei împărătese a Chinei și care, asemenea lui John Lone (interpretul lui Pu Yi) realizează o trecere fină de la tinerețea personajului către perioada matură, subliniind caracterul de personaj de compoziție pe care îl face.
Nu în cele din urmă, trebuie să subliniez faptul că am văzut și revăzut această peliculă genială de cel puțin 10 ori, pentru simplul fapt că, alături de Gone With The Wind, Doctor Zhivago și alte mari titluri din istoria cinematografiei, și acesta a rămas și va rămâne de-a pururi în inima și mintea mea datorită imaginilor de o frumusețe răpitoare, a actorilor care realizează adevărate bijuterii de roluri, dar și a unui scenariu foarte bine pus la punct, prin meandrele căruia marele Bertolucci glisează cu eleganță și duritate, totodată. Căci The Last Emperor are scene de o violență spirituală și imagistică de o natură pe alocuri chiar dusă la extrem, dar rămâne totuși în limitele decenței și suportabilității spectatorilor (spre deosebire de cealaltă așa-zisă capodoperă a regizorului, The Last Tango in Paris, pe care recunosc că nu l-am putut urmări). Cred că, de fapt, fascinația acestui film, pe care vă invit să-l urmăriți cât mai curând dacă nu ați făcut-o deja, vine tocmai din această ciocnire a două lumi cum nu se poate mai diferite și care, totuși, au coexistat pentru o bună perioadă de timp.
4. Parasite, Coreea de Sud 2019
Regie: Bong Joon Ho, distribuție: Kang-ho Song, Sun-kyun Lee, Yeo-jong Cho, Woo-sik Choi, So-dam Park, Lee Jeong-eun
Indiscutabil una dintre cele mai valoroase și frumoase realizări cinematografice din toate timpurile este și va rămâne, cu siguranță, Parasite a genialului regizor coreean, Bong Joon Ho. Un strălucitor scenariu care surprinde cu asupra de măsură cele mai întunecate colțuri ale minții și sufletului uman, o poveste de viață care se poate petrece în orice parte a lumii, dar care, întâmplător, are loc în Coreea, una din țările unde există o imensă groapă socială între clase. Tocmai de aici pornește și trama filmului, pe care se construiesc precum firele de păianjen uimitoarele aventuri ale personajelor, precum și relațiile dintre acestea, relații pe care regizorul, cu ajutorul excepționalilor actori, le duce pe culmi nebănuite. De altfel, tind să spun că am asistat la un spectacol de teatru filmat, dar care se apropie atât de mult de realitatea cotidiană (cu mult mai mult decât orice piesă de Cehov sau Ionesco) încât pe lângă zâmbetele amare și forțate, simți constant o strângere de inimă.
Inevitabil, te pui în locul victimelor pe care le urmărești pe parcursul peliculei lui Bong Joon Ho (de fapt, care sunt victimele adevărate ale acestei povești? – iată o întrebare la care vă las pe voi să găsiți răspunsul). Cât despre actorii pe care regizorul coreean i-a ales să dea viață acestei parabole în imagini, nu pot decât să afirm cu mâna pe inimă că am descoperit câteva stele ale cinematografiei internaționale, care pot sta cot la cot cu artiști din Rusia, UK sau Turcia. Nici nu pot să compar vreo clipă un film precum Parasite cu ceva din industria cinematografică americană, căci ar trebui să fac o blasfemie. Din păcate, filmele de peste ocean trebuie lăsate cumva la o parte și trebuie urmărite noile producții europene, dar și cele provenite din alte spații culturale – iată: China, Japonia, Coreea și altele asemenea. Veți descoperi, ca și în cazul acestui film în discuție, capodopere menite să reziste probei timpului și care vor trebui, vrând-nevrând, să se alăture marilor titluri din istoria cinematografică mondială.
5. Minari, Coreea de Sud 2020
Regie: Lee Isaac Chung, distribuție: Steven Yeun, Yeri Han, Alan S. Kim, Noel Cho, Yuh-Jung Youn, Darryl Cox, Will Patton
Nu puteam să închei un top al filmelor asiatice fără să amintesc de cel mai recent succes sud-coreean, Minari, unul dintre acele filme pe care îl iei și îl așezi pe inima tristă și care îți face un paradoxal bine, tocmai prin melancolia și greutatea suferinței pe care le emană, dar și prin mesajul pozitiv din final care invită la meditație, dar și la o altă abordare a vieții. De altfel, această mică bijuterie imagistică a lui Lee Isaac Chung nu face altceva decât să spună cu simplitate, cu modestie, dar cu o strălucire aparte povestea unei familii de coreeni veniși în SUA în anii `80 în încercarea de a o lua de la capăt și de a duce un trai mai bun decât în îndepărtata și sărăcita lor țară de baștină.
Iată cât de frumos poate fi istorisită o asemenea întâmplare aparent lipsită de importanță, dar care conține în sine substanțele esențiale ale vieții oricăruia dintre noi. Minari este acel tip de artă care te face să zâmbești, să plângi, să îți pui întrebări, care te zguduie, îți dă două palme, te trezește la realitate, dar te și alină în momentele în care ai cea mai mare nevoie. Asemenea lui Parasite, și Minari are acest dar de a fi o oglindă mai clară decât oricare alta pusă în fața spectatorilor și a cotidianului lor, spre a-i face să conștientizeze din plin natura umană și rolul nostru pe această planetă. Filmul lui Chung conține în sine o sămânță de puternică și aromată din adevărul acela absolut și acest aspect îl face să devină o altă capodoperă a cinematografiei internaționale. Bineînțeles că acest lucru nu se putea întâmpla fără prezența unei pleiade de actori poate necunoscuți nouă, occidentalilor, dar care își construiesc rolurile cu cea mai mare atenții la detaliile cele mai ascunse, spre a clădi personaje multi-dimensionate și spre a sublinia senzațiile de real, de naturalețe care contribuie din plin la crearea atmosferei. De neuitat sunt cei doi actori copii, care în ciuda vârstei foarte fragede se joacă cu replicile și cu expresiile faciale de-a lungul peliculei, încât cu greu îți vine să crezi că ai în față copii și nu actori profesioniști.
Nu în ultimul rând, trebuie reamintită contribuția marii actrițe coreene Yuh-Jung Youn, în rolul bunicii celor mici, o artistă de o inteligență și de un rafinament dus până acolo încât transformarea ei dintr-o doamnă (așa cum este artista în viața ei de zi cu zi) într-o amărâtă de bătrână aflată pe o pantă psihică descendentă a fost realizată cu o ușurință debordantă. Nici nu este de mirare că Academia Americană de Film a trebuit să-și încalce propriile crezuri și să-i acorde lui Yuh-Jung Youn premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, ea devenind astfel prima femeie din Coreea care obține această distincție uriașă.
(Surse foto: https://blogs.iu.edu/, www.rottentomatoes.com, www.imdb.com, www.davincistreetproductions.com, www.vulture.com)
