Îndeosebi ploioase. Sau, dacă nu se-ntinde coarda şi capsa norilor nu sare foarte sus – doar mohorâte. Zile de petrecut înfăşurat(ă) în pătură, citind, sorbind ceai călduţ, alintând pisica; sau dormitând şi visând la vară.
În Cluj, însă, nu e loc de romantism şi bursuceală în perioada 31 mai – 9 iunie, ştie oricine. Este TIFF: iar imaginaţia lexicală zburdă nestăvilită, la febră TIFFoidă (cei implicaţi sunt cuprinşi, în marea lor majoritate, de o stare agitată spre febrilă), la TIFFosii italieni (şi acest festival îi are, şi încă din plin, cu sacoşele lor din pânză, chipurile uşor derutate şi miriade de bilete foşnite prin buzunare, când se grăbesc să le separe pe cele noi de cele vechi, rămase doar pe jumătate).
Suntem deja în a cincea zi, iar eu sunt încă rătăcită printre paginile unuia din cele (circa) şase exemplare de program, încercuind furios, tăind, căutând un marker potrivit, socotind – oare dacă ajung la ăsta, care-i la Piersic (nu acasă la el, ca să-l citez pe Tudor Giurgiu în deschidere, ci la cinematograful care-i poartă numele), am timp să fug până la Arta mai apoi?De fapt, intenţia mea este să povestesc, în vorbe puţine, despre deschidere, acea Deschidere petrecută în 31 mai, de pe la orele 21:00, în Piaţa Unirii din centrul Clujului; acea deschidere la care a vorbit, fireşte, Tudor Giurgiu, aşa cum pomeneam mai sus.
Am avut chiar şi termen de comparaţie, de data aceasta. Nu mă simt tocmai ca o veterană (este abia a doua ediţie ca reprezentant al presei, la câteva dintre cele anterioare fiind prezentă doar ca simplu spectator) – dar am privilegiul de a mă uita lung la cer şi a remarca „Mda. Aşa ca anul trecut.” Asta fiindcă teoria mea, conform căreia Clujul este Londra României, se confirmă în special în această perioadă. Clujenii s-au obişnuit să discute despre vreme la fel de frecvent şi de înfocat ca şi vecinii noştri (îndepărtaţi) de Uniune. Am auzit chiar un zvon care spune că, în timpul TIFF, vremea trebuie să fie aşa, fiindcă altfel oamenii ar fi tentaţi de aer liber, terase şi grătare, şi n-ar mai alege întunericul cinematografelor. Discutabil zvon.
Deschiderea oficială TIFF 2013 a avut loc sub ameninţarea ploii, care, în cele din urmă, s-a materializat. Spre ruşinea mea, după vreo două ore şi jumătate de dârdâială acută sub păturica adusă cu precauţie de acasă, am cedat şi am lăsat Amanţii pasageri (Los amantes pasajeros) al lui Almodovar pe ecranul uriaş şi am plecat, sub stropii grei de ploaie. Cât am văzut din el (cam jumătate) – mi-a plăcut. Deloc caracteristic Almodovar, aş spune; fiindcă-i uşor şi luminos, prea luminos. Însă amuzant aşa cum doar satirele politice europene pot fi. De revenit asupra lui cu prima ocazie.
Ziua a cincea. Am reuşit să văd vreo douăsprezece filme. Integral. La jumătatea festivalului am ajuns de jumătatea numărului de anul trecut (26). Multe fraze îmi asaltează gândurile şi doresc să fie făcute publice. Am reţinut un documentar filmat cu suflet (Liv & Ingmar), căruia i-am dat cinci stele fără să ezit, şi un film (să-i zic cvintalogie?) japonez despre răzbunare, care însumează multe dintre clişeele cinematografice şi sociale ale ţării (Ispăşire). Material există. Timp să fie – de îndată ce agitaţia, febrilitatea TIFFarescă se vor domoli.
Şi mai sunt şi expoziţiile. Ieri am vizitat Clujul meu, la Casa de Cultură a Studenţilor: un potpuri al imaginii unor artişti, clujeni prin naştere sau de împrumut. Mi s-a părut frumoasă şi aş dori să o fotografiez şi pentru cititori; sper să reuşesc. Sâmbătă va fi vernisajul unei expoziţii cu afişele filmelor lui Jiri Menzel (de altfel, invitat al ediţiei). Mi-aş dori să-l întâlnesc.
Pentru că TIFF este aşa. Îţi oferă ocazii.
Până una, alta, astăzi am programate alte cinci filme. O amestecătură de limbi şi de genuri, de viziuni regizorale şi perspective ale camerei, care, cu siguranţă, va da din nou frâu liber cuvintelor la sfârşitul zilei.
Pentru că TIFF este.
Pentru că este TIFF.
