Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Să furi noaptea”, de Romana Petri, ce va apărea în curând la Editura Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Mihai Banciu.
Despre carte:
Scriitor-aviator, visător cu sufletul în derivă, Antoine de Saint-Exupéry a trăit cu o intensitate care sfidează biografia și cere literatură. Să furi noaptea, roman finalist al prestigiosului Premiu Strega în 2023, recompune traseul zbuciumat al autorului Micului Prinț, de la primele zboruri deasupra Saharei până la dispariția sa misterioasă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Când avionul lui Antoine de Saint-Exupéry s-a prăbușit în deșert, în 1935, nu era pentru prima oară când moartea îl privea direct în ochi. Pierduți între nisip și halucinații, fără apă și fără speranță, Saint-Exupéry și copilotul André Prévot au fost salvați în ultima clipă. Episodul a devenit mit literar, care va inspira Pământ al oamenilor și, mai târziu, Micul Prinț. Romana Petri lasă în urmă legenda și reconstituie nu doar viața vizibilă a lui Exupéry, ci și fisurile invizibile din interior: fricile, insomniile, eșecurile sentimentale, eterna lui fugă – de război, de femei, de el însuși. În roman, Saint-Exupéry este un bărbat sfâșiat, care a trăit zburând, a iubit scriind și s-a stins visând.
Fragment în avanpremieră:
Era o după-amiază de vară cu un cer deosebit de senin. Nu era vânt, iar ziua părea ireală, încremenită. La asta s-a gândit Tonio: curând irealitatea aceea ar fi fost risipită de o decolare, de un aparat care ar fi străbătut cerul, iar el ar fi fost acolo, privind pământul îndepărtându-se fără să îi fie frică.
Nu a zburat numai o dată. A făcut două decolări și două aterizări, dând ocol de două ori terenului de la Ambérieu, și de fiecare dată a avut senzația entuziasmantă că Jules Verne devenise de-acum realitate. În timpul zborului și-a dat seama că prefera să privească în sus, iar nu în jos. Desigur, nu văzuse niciodată Pământul de la o distanță atât de mare, dar ce era în fond Pământul binecunoscut în comparație cu beția cerului? Nimic. Privea aerul acela albastru de departe, însă mereu transparent când se afla înlăuntrul lui, i se tăia respirația de emoție la gândul că avea să fie mereu la fel, indiferent de altitudinea la care ar fi ajuns. Albastrul era ceva de neatins, o iluzie, ori poate ceva adevărat, care însă, dintr-un capriciu, se îndepărta. Ar fi vrut să întindă brațele, dar n-a făcut-o, i s-a părut un gest prea infantil. Sau, mai curând, nepotrivit. Sigur, n-avea experiență, dar în momentul acela ceea ce îl interesa cel mai mult era să îi dea pilotului Gabriel Wroblewski impresia că e absolut în largul său, în mediul lui natural. Lucru care i-a reușit de minune.
În ziua aceea, înainte de a-și lua rămas-bun, Gabriel a spus în fața tuturor oamenilor care munceau în hangar:
— Ar fi trebuit să-l vedeți. Micul Tonio părea un pilot încercat.
Odată ce a părăsit, împreună cu sora lui, aerodromul acela aflat printre grădini și culturi de legume, pedalând atât de repede, încât o lăsa mereu în urmă, pentru ca apoi să fie ajuns din urmă și să o regăsească alături de el, roșie la față și cu o figură întunecată, i-a spus:
— Cândva o să-mi cumpăr și eu un avion și vom zbura împreună pe deasupra localității Saint-Maurice, și toată lumea îl va aplauda pe curajosul aviator. Iar apoi, când vom ateriza, ne vor întreba ce senzație ai când te afli atât de departe de pământ. Iar noi doi vom da mereu același răspuns: „Știți, e numai o problemă de curaj.“
— Eu nu cred că mama ți-a dat permisiunea să zbori.
— Mi se pare evident.
— Atunci, ai păcălit-o?
— Ce altceva aș fi putut să fac? În ultimul timp tinerii aviatori plouă din cer cu grămada. Unul la Bourg-en-Bresse, în acel air show, iar celălalt, Gaston Olivares, prăbușit, înșelat fiind de un vârtej. Un campion ca el. Vezi, este o perioadă când aviatorii cad ca muștele.
— Și-atunci tu de ce ai vrut să riști, ba chiar de două ori? Stăteam acolo, așteptând să te întorci, și mi se oprea inima, Tonio. Nu știu cum se face să rămâi viu când îți stă inima.
— Trebuie să-ți spun răspunsul pe care îl vom da? Trebuie să îți spun că totul e o problemă de curaj, și că acesta, numai acesta va fi destinul meu?
— Înainte de toate, în cazul în care tu chiar vrei să îți alegi meseria asta sinucigașă, răspunsul o să-l dai numai tu, fiindcă eu nu voi zbura niciodată cu tine. Și-apoi, chiar văzut ca un răspuns viitor, mi se pare de-a dreptul stupid și arogant.
Tonio a continuat să pedaleze fără să se mai preocupe de a se lăsa ajuns din urmă. N-a făcut-o înadins, a fost pur și simplu copleșit de gândurile sale atât de zbuciumate. Și-a amintit de motorul cu benzină pe care voia să-l utilizeze ca să facă să zboare o bicicletă și care explodase în fața lui François. Și de îndârjirea lui, chiar așa, de îndârjirea de a nu renunța. Lipsit de motor, se gândise atunci să valorifice energia eoliană și confecționase o velă din cearșafuri, pe care avea să o monteze pe două schelete de aripi comandate unui tâmplar. Totuși, în ciuda loviturilor furioase de pedale, prototipul leonardesc nu se desprinsese nici măcar un milimetru de la pământ. În momentul acela a înțeles, eșecul respectiv fusese determinant așa cum numai eșecurile știu să fie, cel puțin pentru oamenii ca el, care în loc de nas au o virgulă îndreptată în sus, și poate că tocmai de aceea stau aproape tot timpul cu ochii lipiți de cer, de parcă tocmai acel nas ar fi fost un tobogan către înalt. Oameni care, din acest motiv, erau obligați să se poticnească pe pământ.
A sosit aproape ca fulgerul la Saint-Maurice, a zâmbit, gândindu-se că ajunsese acolo practic zburând. A lăsat bicicleta să cadă pe jos, a urcat scările în fugă, fără să audă nici măcar vocea mamei care îl striga din salon, a trecut prin fața mult îndrăgitei sobe, care acum era stinsă și se odihnea în așteptarea anotimpului rece. A făcut un pas înapoi ca s-o privească, mimând o mângâiere, apoi a ajuns în camera lui, a închis ușa după el și s-a aruncat pe pat cu fața în sus și cu mâinile încrucișate sub cap. S-a gândit că trebuia numai să aștepte ca trupul lui să crească complet, nu îi erau de-ajuns picioarele uriașe și înălțimea neobișnuită pentru puținii săi ani. Trebuia să ajungă la vârsta potrivită, și-apoi nu vor mai exista alte așteptări: avea să devină pilot.
***
Despre autoare:
ROMANA PETRI, pseudonimul Romanei Pezzetta, scriitoare, traducătoare, critic literar și profesoară, s-a născut pe 10 septembrie 1965, la Roma. Fiică a bas-baritonului și actorului Mario Petri, a trăit mai mulți ani între Roma și Lisabona. Împreună cu soțul ei, Diogo Madre Deus, a fondat Editura Cavallo di Ferro, specializată în promovarea literaturii portugheze. În cei peste treizeci și trei de ani de carieră literară, Romana Petri a publicat douăzeci și cinci de cărți, dintre care menționăm: Il gambero blu e altri racconti (1990), Alle Case Venie (1997), Ovunque io sia (2008), Ti spiego (2010), Figli dello stesso padre (2012), Le serenate del Ciclone (2015), Il mio cane del Klondike (2017), Pranzi di famiglia (2019), Figlio del lupo (2020), Cuore di furia (2020), La rappresentazione (2021), Mostruosa maternità (2022), Să furi noaptea (Rubare la notte; Humanitas Fiction, 2025), roman finalist la Premiul Strega în 2023. A fost distinsă cu numeroase premii literare italiene, între care Mondello, Grinzane Cavour, Rapallo Carige, Palmi, Alghero, Fenice Europa, Bottari Lattes Grinzane, Basilicata, Giovanni Comisso. A scris audiodrame pentru Radioteleviziunea italiană RAI și a avut contribuții de critică literară în periodicele Leggere, Nuovi Argomenti, Unità, Il Mesaggero și La Stampa. De asemenea, este traducătoare din franceză, engleză, spaniolă și portugheză a unor autori ca Jean-Marie Gustave Le Clézio, Mark Twain, Alina Reyes, Adolfo Bioy Casares, Anne Wiazemsky, Ana Nobre de Gusmão, Helena Marques, Inês Pedrosa și João Ubaldo Ribeiro.
