Vă prezentăm un fragment din volumul „Dante. Enigma”, de Matteo Strukul. Cartea a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea semnată de Gabriela Lungu.
Despre carte:
În 2021, când s-au împlinit 700 de ani de la moartea lui Dante, Matteo Strukul a publicat romanul de față, care ne oferă o imagine inedită asupra tinereții florentinului și evenimentelor legate de geneza Divinei Comedii. Romanul Dante: Enigma a ajuns imediat după apariție în vârful topurilor de vânzări din Italia.
Florența, 1288. Un oraș sumbru, terifiat, aflat în mâinile lui Corso Donati, conducătorul guelfilor cel însetat de sângele ghibelinilor care i-au măcelărit aliații la Pieve al Toppo. În acest teatru al apocalipsei se mișcă Dante Alighieri: demn, curajos, devotat lui Beatrice, dar nevoit să trăiască alături de soția sa, Gemma; prieten cu Giotto, iubitor de poezie și artă, dar chemat să-și facă datoria pe câmpul de luptă. Dante va înfrunta moartea la Campaldino, într-o zi sângeroasă care a schimbat cursul istoriei. Bărbat zbuciumat, războinic lucid, poet îndrăgostit – un Dante necunoscut.
Între furie, dezamăgire și nesiguranță, la începutul unei căsnicii pe care n-a dorit-o, Dante își caută drumul spre artă și frumos. Beatrice, marea lui iubire, e soția altui bărbat, iar Florența își adună toate forțele, pregătindu-se pentru o confruntare decisivă cu dușmanii săi. După ce Ugolino della Gherardesca cade în capcana arhiepiscopului Ruggieri degli Ubaldini și este întemnițat la Pisa doar pentru a fi deposedat de tot ce are și lăsat să moară de foame, Corso Donati decide să pornească un război împotriva ghibelinilor, pregătind atacul cu iscusință și viclenie. Este momentul gloriei, sau al dezonoarei? Cu spada forjată de prietenul său Giotto, Dante, devenit feditor al Florenței, își va alunga cele mai negre presimțiri, care îl tulbură adânc și îl secătuiesc de puteri, și va dovedi curaj și dispreț în fața morții care de atâtea ori i-a dat târcoale.
Fragment în avanpremieră:
Vis și suferință
Când o văzuse ieșind din casă, se hotărî s-o urmărească. Nu putea risca să se trădeze și să fie descoperit, așa că se ținea la distanță, dar știa că nu are de ales. Nu putea să n-o facă. Prea multă vreme renunțase. Acum voia cel puțin să o vadă, chiar dacă doar pentru câteva clipe.
Beatrice era îmbrăcată cu o rochie verde ca ochii ei. Dante o privea din spatele unei coloane, apoi o urmări în timp ce se îndrepta spre Piața del Mercato. I se părea că vede în ea personificarea verii grație luminii pe care, aproape în mod natural, o răspândea. Zâmbetul ei gentil și sobru îi făcea pe toți cei care o întâlneau să o salute, de parcă ar fi recunoscut în ea o regină, și nu avea importanță dacă îi dădea atenție un tânăr de familie nobilă sau un țăran care-și vindea zarzavaturile în piață, un negustor avar și vigilent sau șarlatanul care se juca cu niște bile din lemn colorat în timp ce clienții se învârteau printre tarabe.
Dante o văzu apropiindu-se de căruțul unui vânzător de flori și mirosind un buchet de albăstrele. Negustorul vru să i le dăruiască, ea se apără cu modestia și grația pe care i le cunoștea atât de bine. O văzu ducându-și mâna la piept, ca și cum nu s-ar fi așteptat la o asemenea gentilețe.
Dante simți că roșește și că i se strânge stomacul. Ar fi vrut să-și părăsească ascunzătoarea, să iasă și s-o protejeze pe Beatrice de complimentele inoportune ale acelui tânăr impertinent.
Dar nu putea. Ce să spună? Ce ar fi gândit femeia aceea atât de frumoasă despre el? Toți știau cine e și cu cine se căsătorise. Lui messer Portinari, tatăl ei, nu i-ar fi plăcut asta. Strânse pumnii și rămase în umbră.
În cele din urmă Beatrice refuză, acceptând doar o floricică pe care o puse în părul ei lung și castaniu.
Îi stătea minunat, se gândi Dante. Când înțelese că risca să o piardă din vedere, pentru că se îndepărtase printre tarabele din piață, își părăsi ascunzătoarea și se amestecă în mulțimea de cumpărători.
Se prefăcu interesat de niște ornamente pentru șei, dar în scurtă vreme fu înghițit de vârtejul vieții din piață. Cineva îl izbi fără să vrea, și, o clipă mai târziu, Beatrice dispăruse. Nu avusese niciodată o privire prea ageră și încercările sale de a o descoperi se dovediră complet inutile din cauza aglomerației dintre tarabele pline de toate mărfurile posibile: fructe de tot felul, zarzavaturi, șunci și mezeluri, brânzeturi, apoi mesele cu pește și cele cu țesături, precum și cărucioarele cu stive de unelte și lucruri ieftine. Dante rămase prins între clienți și vânzătorii de dulciuri, în timp ce haosul creștea și din cauza negustorilor care-și lăudau mărfurile cât îi țineau bojocii.
Simți că i se întâmplă ceva ciudat. Beatrice dispăruse, și totul în jurul lui începu să se învârtă. Trebuia să plece de acolo, trebuia să găsească un loc în care să se refugieze.
Era pe cale să i se întâmple ceea ce spera mult că nu se va întâmpla. Dar ca o confirmare a lucrului de care se temea, piața părea deja să se învârtă nebunește în jurul lui. Soarele îi ardea fața, strigătele vânzătorilor deveniseră insuportabile și îi spărgeau timpanele. Se clătină. Începu să tremure.
Se târî ca un oștean rănit, încercând pe cât posibil să rămână în picioare. Împinse la o parte un bărbat, încercă să fugă ca să scape de mulțimea care părea că vrea să-l sufoce de la o clipă la alta.
Ajunse asemenea unui naufragiat să atingă pietrele bisericii San Tommaso. Acolo se sprijini de zid făcând câțiva pași cu mare greutate. Simțea că i se înmoaie picioarele. Își mușcă buzele. „Să nu cazi acum“, își spuse încleștându-și maxilarele. Găsi o scară de piatră care ducea undeva, probabil într-o veche magazie.
Coborî treptele până la capăt, i se păru că se află în fața ușii unei pivnițe sau a unei cămări. Tremura. Se lăsă să cadă, sprijinindu-se cu spatele de piatră. Nu reuși să împiedice atacul. Îl cuprinse o căldură neașteptată. Apoi simți că leșină, în timp ce privirea i se întuneca.
Nu se mai împotrivi.
Știa că nu putea s-o facă.
Tunetul
Zgomotul înăbușit al unui tunet umplu cerul.
Dante se trezi brusc și i se păru că înoată într-o mare de sânge negru. După puțin timp senzația aceea îl părăsi și înțelese că se afla într-un loc întunecat și liniștit. Totuși, nu prea departe de acolo, un arc de lumină roșiatică, aproape sângerie, ilumina slab bolta cerească și imediat cum se ridică din pat și făcu câțiva pași, descoperi că se găsește pe marginea unei prăpăstii uriașe, un hău atât de adânc, că nu putea să-i vadă capătul.
Își luă inima în dinți și începu să coboare. Ceva nedefinit îl atrăgea spre râpa aceea abruptă care părea alcătuită dintr-o serie de cercuri concentrice. Descreșteau unul după altul în mod progresiv și, după câtva timp, mergând, își dădu seama că ajunsese la primul.
Aici, unul după altul, începu să întâlnească bărbați, femei, copii. Nici unul dintre ei nu scotea un cuvânt. Tăceau și aveau ochii holbați, ca și cum ar fi fost rămași prizonieri între trezie și somnul veșnic.
Oftau, și o făceau cu atâta putere, că aerul și pământul pe care pășea tremurau. Merse înainte fără să pună întrebări.
Încetul cu încetul lăsă în spatele lui pădurea aceea de ființe și se trezi pe o cărare. Ajunse la un soi de poiană, unde descoperi o lumină. Câțiva bărbați erau adunați în jurul unui foc mare, un rug ale cărui flăcări se ridicau cu o explozie de scântei roșii către cerul întunecat. Acelea erau luminile sângerii pe care le zărise de sus.
Se îndreptă spre foc fără să se întrebe de ce. Îl atrăgea, și asta era suficient.
Înainte să ajungă lângă grupul de bărbați strânși în jurul focului, văzu că unul dintre ei se desprinde de ceilalți și se îndreaptă spre el. I se păru un bătrân rege, pregătit să-l întâmpine. Își sprijinea mâna pe mânerul spadei pe care o ținea la brâu.
Când, în sfârșit, ajunse în fața lui, văzu un bărbat cu o barbă deasă și albă și cu părul lung până la umeri. Era îmbrăcat cu o simplă tunică. În ciuda vârstei, avea un corp puternic de luptător. După el veniră alți trei.
— Numele meu este Homer, spuse, iar cei care mă însoțesc sunt Horațiu, Ovidiu și Lucanus. În vremea ta suntem onorați ca principi ai poeziei, iar acum ne adresăm ție în calitatea ta de viitor bard care va ști să cucerească gloria și laurii artei. Dar vei fi totuși un poet războinic. Obligat de ura și de conflictele din orașul tău să strângi în pumn și pana, și spada, să scrii cu cerneală și cu sânge istoria oamenilor.
La auzul numelui Homer, Dante îngenunche. Ceea ce i se prevestea era atât de onorant, încât se emoționă.
Și exact în momentul în care Homer se apropia de el pentru a-l invita să se ridice, figura lui dispăru.
Dante era din nou conștient. La început nu înțelese ce i se întâmplase.
Își dădu seama că leșinase și că avusese unul din atacurile sale. Suferea încă din copilărie, chiar dacă, odată cu trecerea timpului, crizele acelea ciudate care îl făceau să tremure cu spume la gură, să-și piardă puterile și cunoștința deveniseră mai puțin frecvente. Totuși, atunci când le simțea, nu era în stare să le stăpânească și învățase că, de fapt, cel mai bun lucru era să se lase în voia lor, găsind un loc ferit unde putea trece peste ele de unul singur. Răul, așa cum venise, așa pleca. Trebuia doar să aștepte. În timpul acelor crize i se întâmpla deseori să aibă vise sau coșmaruri.
Se ridică în picioare sprijinindu-se de o piatră. Înțelese că putea să umble. Își scutură hainele și începu să urce încet scara. Ajunse lângă Sant’ Andrea și se hotărî să se întoarcă acasă.
Umbla încet, de parcă ar fi trebuit să învețe din nou să pună picioarele unul în fața celuilalt. Întotdeauna se întâmpla așa după crizele acelea. Nu se sperie.
Faptul că o urmărise pe Beatrice în ziua aceea însorită îi inspirase un sonet care ar fi putut începe cu cuvintele: „Așa curată pare și domnească, pe altul când iubita mea salută“[1], căci aceea era senzația cu care rămăsese, cel puțin până în momentul în care o pierduse din priviri, și asta îl făcuse să-și piardă rațiunea. Nu știa cum va continua poezia. Deseori mugurii aceia de versuri prindeau formă încetul cu încetul. Trebuiau doar apărați și încurajați, evitând să-i forțeze. Avea încredere că, odată ajuns acasă, închis în mica sa încăpere de lucru, va ști să adauge alte rânduri. Poate două, poate trei. Poate întregul sonet. Trebuia doar să nu se aștepte la prea mult și să aibă răbdare. Era sigur că vor vorbi.
Era pe punctul să depășească Turnul Benincasa degli Albizi când se auzi strigat:
— Dante, opriți-vă!
Se întoarse și îl văzu pe bunul său prieten Lapo Gianni, care venea agitat spre el. Pe chip i se citeau îngrijorarea și teama.
[1]. Traducere de C.D. Zeletin, în Sonetul italian în Evul Mediu și Renaștere, Editura Minerva, 1970, p. 54.
***
Despre autor:
Matteo Strukul s-a născut pe 8 septembrie 1973, la Padova. A studiat Dreptul la Universitatea din Padova și a obținut titlul de doctor în Drept European la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția. După cum declară el însuși, trăiește în mai multe locuri, împărțindu-și timpul între Padova, Berlin și Transilvania. Este romancier, autor de proză scurtă și eseist, scenarist, autor de benzi desenate (a publicat în 2019 primele două volume dintr-o trilogie despre Vlad Țepeș), și de biografii muzicale, traducător, jurnalist și profesor de scriere creativă. În anul 2009, împreună cu Matteo Righetto, a pus bazele mișcării literare SugarPulp, devenind curând și directorul artistic al Festivalului SugarCon. Din 2015 este directorul artistic al Festivalului Chronicae, primul festival italian dedicat exclusiv romanului istoric. Romanele sale istorice sunt bestselleruri în Italia, fiind traduse în peste 20 de limbi. În 2017 a primit prestigiosul Premio Bancarella pentru primul roman din tetralogia I Medici, ale cărei volume (Una dinastia al potere, Un uomo al potere, Una regina al potere, Decadenza di una famiglia) au apărut în perioada 2016–2017, ocupând mai mult timp primul loc în topurile de vânzări din Italia. În 2018, Strukul a publicat două romane, Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte (Giacomo Casanova. La sonata dei cuori infranti; Humanitas Fiction, 2019), distins cu Premio Emilio Salgari, și Michelangelo ereticul (Inquisizione Michelangelo; Humanitas Fiction, 2021), în 2021, Dante: Enigma (Dante enigma; Humanitas Fiction, 2022), căruia i s-a acordat Premio Adriatico, iar în 2022, Il Cimitero di Venezia, fiecare devenind în Italia, imediat după apariție, bestseller.
