Editorial Recomandat

Fragment în avanpremieră: ”Firmanul orb”, de Ismail Kadare

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Firmanul orb”, de Ismail Kadare, ce va apărea în curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Marius Dobrescu. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

O lume deopotrivă parfumată, senzuală şi de o violenţă teribilă se descoperă treptat în cele cinci nuvele din acest volum, caracterizat prin tensiune dramatică, atmosferă de basm oriental şi erotism difuz. De la imaginea emblematică a Bisericii Sfintei Sofia, a cărei frumuseţe îi face pe cuceritorii Constantinopolului să nu o distrugă, până la un vis de sultan furat din palatul acestuia, o lume a cruzimii şi superstiţiei se dezvăluie cititorului. În puternicul Imperiu Otoman, teroarea e cuvântul de ordine, manifestată în toate formele sale – de la violenţa direct exercitată la variantele sale mai subtile, suspiciunea şi nesiguranţa, căci hotărârile sultanului sunt întotdeauna imprevizibile şi chiar şi cel mai aprig torţionar se poate converti pe neaşteptate în victimă. La graniţa dintre real şi fantastic, nuvelele din Firmanul orb îl confirmă pe Ismail Kadare din cele mai puternice naraţiuni ale sale.

Fragment în avanpremieră:

În penultima săptămână din septembrie s-a văzut că cele ce se petreceau nu erau deloc întâmplătoare. După ce Ibrahim, noul hoge, a căzut pe treptele minaretului imediat după prima lui rugăciune, care trezise admiraţia tuturor credincioşilor, s-a vorbit despre boala neaşteptată a prinţului moştenitor, ivită, de asemenea, după prima lui ieşire în public, ca şi despre alte câteva

întâmplări nefericite ce avuseseră loc una după alta în săptămâna aceea tulbure, la sfârşitul căreia avea să apară încă o surpriză. În vreme ce ambasadorul Angliei se grăbea spre palatul imperial, unde urma să-i transmită sultanului vestea mult aşteptată că guvernul britanic aprobase un credit important, trăsura lui s-a răsturnat.

O femeie (sau poate un bărbat acoperit cu feregea), despre care se credea că se uitase urât spre trăsură în vreme ce aceasta trecea podul Hamam cu câteva secunde înainte de a se răsturna, fusese căutată de mulţime, care o şi urmărise o vreme pe străduţe, fără a putea s-o prindă. Dar, chiar dacă nu dăduseră de ea, un lucru era clar pentru toată lumea: trăsura ambasadorului, la fel ca şi căzătura tânărului hoge, precum şi boala prinţului moştenitor, laolaltă cu celelalte întâmplări, aveau o singură cauză – deochiul.

Şi lucrul acesta nu se întâmpla pentru prima oară. Memoria colectivă, ba chiar şi cronicile statului erau pline cu astfel de situaţii, care arătau că deochiul poate produce din când în când nenorociri la fel de mari ca molimele, dacă nu chiar şi mai grave. Nu fără rost, în tradiţia populară se spune din cele mai vechi timpuri „lovi-te-ar ochiul rău“.

Dar în toamna aceea, poate din cauza frigului şi umezelii, ori poate şi din pricina crizei economice, impactul acestui flagel s-a resimţit mai puternic ca altă dată. Drept pentru care neliniştea şi nervozitatea oamenilor ajunseseră la culme, precum şi îngrijorarea din raportul care se spune că-i fusese prezentat suveranului.

De zile întregi se aştepta reacţia acestuia. Dacă nu un decret, măcar o hotărâre, o proclamaţie ori o circulară secretă, se şuşotea peste tot.

Până marţi seara, cancelaria sultanului nu emisese nimic. Şi, ca întotdeauna în asemenea ocazii, împreună cu vechile întrebări legate de hotărârea care urma să se ia, apăreau nedumeriri noi, de regulă mai neclare ca primele.

Înainte vreme, cazurile de „crimă cu ochiul rău“ erau aspru pedepsite, asemenea celor de erezie: făptaşii erau aruncaţi în groapa cu var nestins, jupuiţi de vii sau omorâţi cu pietre. Aşa îşi aminteau unii că se întâmplase în capitală cu bătrâna Shanisha, jupuită de vie pentru că, după ce- o privise chioraş pe fiica fostului sultan Aziz, aceasta căzuse bolnavă de epilepsie, ceea ce-l doborâse pe bietul părinte şi-l făcuse să-şi piardă şi tronul, eveniment urmat de tulburări după care a trebuit să treacă ani buni pană ce statul să-şi revină.

Aşa erau pedepsiţi în vechime vinovaţii, dar acum, când, după marile reforme, imperiul fusese modernizat, asemenea condamnări erau considerate barbare şi oarecum învechite.

Şi atunci, ce-ar fi trebuit făcut cu ei? Să fie luaţi în braţe, să le fie îngăduit să lovească mai departe, nenorocind nu numai oameni, ci şi oraşe întregi? Astfel vociferau cei care-i voiau pedepsiţi fără milă, opunându-se oricărei concesii din partea statului. Şi întradevăr, cum poţi să combaţi o belea ca asta fără nişte măsuri ferme? N-ar fi trebuit cumva să-i pui pe făptaşi să poarte niscai farafastâcuri dintr-alea, descoperite de curând în ţinuturile ghiaurilor, nişte ciudăţenii de sticlă numite „ochelari“? Sau să-i legi la ochi cu nişte carpe negre, din cele pe care le folosesc talharii mărilor?

Nu, nici vorbă de aşa ceva, pentru că ochiul vrăjmaş îşi trimite la fel otrava, dacă nu chiar şi mai şi, din spatele feşei negre, şi cu atât mai mult dindărătul blestematelor de sticle, chiar dacă le-ai înnegri cu funingine, cum făceau acum câţiva filfizoni din capitală.

Aşa comentau oamenii, încercând să ghicească ce se va întampla, până când, vineri, decretul a fost publicat.

Ca toate marile decrete, şi acesta avea un titlu scurt: „Firmanul orb“, nici aşa de cumplit şi nici aşa de blând cum se aşteptau oamenii. Era ceva ambiguu, un titlu dintre cele care nu dau satisfacţie nici uneia din părţi şi care te bagă în ceaţă, în urma căruia te simţi totuşi dator să-ţi manifeşti admiraţia pentru stat şi suveran, mai ales pentru acesta din urmă, care ştia să se ridice şi să rămână deasupra pasiunilor omeneşti.

Uluitor de repede, chiar în prima săptămână de după publicare, s-au aflat câteva detalii din şedinţa de guvern unde „Firmanul orb“ a fost analizat înainte de a i se da forma finală. Ca de fiecare dată, s-au confruntat fără menajamente clanul Koprulu cu acela al Sheh-ul Islamului. Susţinătorii clanului, fără a cuteza să iasă împotriva decretului, ceruseră măsuri mai blânde împotriva făptaşilor: demiterea din posturile şi demnităţile publice, arestul la domiciliu, ori cel mult reţinerea şi trimiterea lor în locuri speciale, aşa cum se procedează cu leproşii. Sheh-ul Islamului şi grupul lui cereau, dimpotrivă, revenirea la vechile pedepse, în vreme ce sultanul, care ascultase cu răbdare ambele tabere, nu fusese de acord nici cu una, nici cu cealaltă din opinii, sau, mai bine spus, le aprobase pe amandouă. „Firmanul orb“ era o concesie făcută ambelor clanuri, astfel încât întreaga nemulţumire a celor ce se opuneau măsurilor barbare să fie îndreptată împotriva Sheh-ului Islamului, şi invers, furia fanaticilor, împotriva grupării Koprulu. Sultanul însuşi nu numai că se poziţionase în afara confruntărilor, dar atrăsese compătimirea egală a tuturor pentru suferinţa pe care i-o pricinuia dorinţa sa de a pune capăt certurilor nesfârşite dintre cele două clanuri rivale.

Înainte de a fi publicat şi distribuit prin mesageri, în unele cercuri din capitală s-au aflat punctele principale ale decretului. Conţinutul „Firmanului orb“ era, mai mult sau mai puţin, acesta:

Deoarece în ultima vreme se înmulţiseră cazurile de „crimă cauzată de ochiul rău“ şi pentru că deochiul (cuvântul fusese găsit într-un vechi dicţionar din secolul al XVI-lea) avea tendinţa de a se transforma într-un pericol veritabil, statul, ca să se apere pe sine, dar şi pe cetăţenii săi de acest flagel, era dator să intervină cu o serie de măsuri.

Făptaşii nu erau condamnaţi la moarte, ca odinioară, ci li se lua doar posibilitatea de a face rău.

Se decretase, aşadar, să li se scoată ochii vinovaţi tuturor celor care se dovedeau a avea aşa ceva.

Această acţiune, orbirea, urma să se facă în schimbul unei despăgubiri oferite de stat, care avea să fie mai mare pentru cei care se prezentau singuri, voluntar, şi mai mică pentru ceilalţi.

Orbirea (cuvântul se folosea pentru prima dată într-un document oficial) avea să le fie provocată cu forţa, chiar fără despăgubire, acelora care, prin diferite metode, se eschivau procedurii, se ascundeau sau se opuneau.

Se făcea apel către cetăţenii secularei împărăţii să-i demaşte deschis sau prin scrisori anonime pe toţi cei vinovaţi, dându-le numele complet, adresa sau locul de muncă. Denunţul putea să aibă ca obiect atât oameni simpli, cât şi demnitari, indiferent de funcţia pe care ar fi avut-o în ierarhia statului.

Această ultimă frază a făcut ca privirea multora să încremenească preţ de o clipă, ca şi când ar fi căutat în eter un punct invizibil.

2.

De când începuseră să se utilizeze ambele metode de adresare publică – cea veche, prin crainici, şi cea nouă, prin intermediul ziarelor –, existau unele decrete care făceau o impresie mai puternică citite la răspântie şi altele care impresionau mai degrabă ochiul, lucru care depindea desigur de natura decretului şi de destinaţia pe care o avea acesta: mulţimea ignorantă sau oamenii cu carte.

„Firmanul orb“ a avut imediat un ecou cumplit pentru ambele modalităţi de publicitate. Ba chiar, la început, a existat impresia că poate fi înţeles pe deplin numai atunci când îl receptai pe ambele canale, cu ochiul şi cu urechea. Aşa se explică probabil că aceia care-l auzeau citit de crainici se grăbeau să cumpere ziarul pentru a-l vedea scris, şi, dimpotrivă, cei care la început îl citiseră în presă lăsau ziarul pe măsuţa cafenelei sau pe scaunul terasei şi se grăbeau spre o răspântie pe unde urma să treacă crainicul.

Un sentiment cunoscut, uitat oarecum de câţiva ani, începuse să plutească în aer: frica. Era o frică ciudată, complet diferită de temerile de boală, de tâlhari, de fantome sau de moarte – era frica de stat. Rece, diformă, ceţoasă, dar acoperind totul, zi de zi şi oră de oră, aceasta a început să prindă în capcana ei sute de mii de oameni. Tot astfel cum se întamplase cu şase ani în urmă, când se iniţiase campania împotriva sectelor religioase, ce începuseră să se revigoreze. Ba chiar şi mai demult, cu cincisprezece ani în urmă, când se descoperise complotul din armată, bănuit la început a cuprinde doar un mic grup de înalţi demnitari, dar care şi-a întins mai pe urmă tentaculele în mii de familii.

Oamenii, deprinşi prin natura lor să rememoreze nenorocirile comune, uitaseră atmosfera specială care se creează în pragul marilor şocuri, paralizia şi liniştea cumplită din zilele pustii dintre apariţia ameninţării şi prima reacţie, atunci când există speranţa că lucrurile nu sunt adevărate, că statul ar putea da înapoi, că totul poate să dispară ca un vis urât, toate acestea, în loc să atenueze groaza, o adânceau şi mai tare.

Aşa credeau ei, dar când, după bătăile de tobă, auziră primele cuvinte ale crainicilor, pricepură că n-au uitat nimic, că totul se păstrase adânc în conştiinţa lor, ascuns cu grijă, precum otrava dintr-un inel. Şi, la fel ca în vechime, înainte să realizeze creierul despre ce-i vorba, celulele gustative de pe limba lor au simţit uscăciunea cunoscută, după care aveau să vină toate celelalte. Încă de la început s-a văzut că, în comparaţie cu campania împotriva sectelor interzise sau cu celelalte campanii mai vechi, aceasta de acum era mult mai cumplită. Şi era astfel pentru că avea de-a face cu ceva confuz şi generalizat. Iar ei ştiau bine ce înseamnă asta. O simţiseră, ei sau apropiaţii lor, chiar şi atunci când lovitura avea o destinaţie precisă, cum a fost în cazul sectelor sau al unor demnitari, ca şi în complotul din armată. În vreme ce acum era în discuţie un lucru iluzoriu prin definiţie – cum este felul în care priveşti – ba chiar mai mult, era ceva legat de un organ pe care-l avem cu toţii, ochiul, şi nimeni n-ar fi putut să se dea deoparte spunând că n-are legătură cu asta; deci acum au înţeles cu toţii că noua campanie avea să fie ceva teribil din punct de vedere al cruzimii şi dimensiunilor. Se simţea de la început că vârtejul ei avea să-i înghită pe toţi, la întâmplare şi fără milă, torturându-i până la ultima picătură de vlagă.

Încă de sâmbătă dimineaţa, peste tot, în familii, birouri şi cafenele nu se discuta decât despre noul decret. Dar, după cum se întâmplase şi în campanile de dinainte, în contradicţie totală cu groaza cumplită pe care o provoca în sufletul oamenilor, discuţiile despre noua decizie se desfăşurau lejer, fără a o lua în tragic, chiar cu umor. Oamenilor li se părea că aceasta este modalitatea cea mai potrivită pentru a spulbera din ochii celorlalţi, şi în primul rând dintr-ai lor, orice îndoială că s-ar teme de decret sau că ar putea face obiectul lui. La fel ca înainte, îşi aminteau vechi zicale, precum „celui care are trupul drept nu-i e teamă că umbra-i va fi strâmbă“, ori „cine are şoim să-şi păzească ochii“. Şi totuşi, venea un moment când, în toiul discuţiei sau al veseliei, privirile se opreau o secundă pe unul sau pe altul ca o săgeată de gheaţă. Era clipa în care fiecare gândea despre celălalt: dar dacă-şi închipuie că am ochi din ăia?

Dar asta nu ţinea decât o clipă, apoi privirile se limpezeau, iar glumele şi râsul continuau. Iar discuţia se învârtea de obicei în jurul acelor întrebări pe care toţi se prefăceau că le evită, dar care îi preocupau pe toţi: cum sunt ochii care deoache şi cum pot fi descoperiţi?

Opiniile erau foarte diferite. Înţelepciunea popular spunea că deochitorii se găseau mai ales printre cei cu ochii deschişi la culoare şi ceva mai rar printre cei cu ochi negri sau căprui, deşi culoarea nu era un criteriu imbatabil pentru stabilirea lor, mai ales cand era vorba despre un imperiu multinaţional, în care unele popoare aveau ochii, la fel ca părul şi pielea, mai deschise la culoare decât celelalte. Nu, culoarea ochilor nu era un criteriu suficient, era doar un semn, aşa cum insuficient, pentru a fi învinuit, era să ai ochii saşii, ieşiţi din orbite, prea mari sau prea mici. Fără discuţie că aceste criteria nu contau, ba chiar nici luate toate laolaltă nu te puteau include automat în categoria bănuiţilor. Era altceva, altă chestie… O combinaţie specială a înseşi naturii ochiului cu urmele pe care privirea lui le lăsa în spaţiu… Era, fireşte, greu de sesizat, cu atât mai mult cu cât nici decretul nu oferea vreo explicaţie. Dar, în vreme ce documentul nu se oprea la asemenea detalii, comisiile speciale, care se formau peste tot, aveau, desigur, instrucţiuni precise pentru demascarea deochitorilor, aşa încât să poată fi evitate confuziile şi posibilele erori.

De regulă, acesta era momentul în care oamenii, înăbuşindu-şi cu greu oftatul, îşi continuau discuţia pe un ton la fel de vesel ca şi până atunci.

Iar asta se întampla de obicei prin birouri, prin cafenelele pline cu iscoade sau în familie, în prezenţa invitaţilor, după care, rămânând singuri, oamenii se repezeau prin cotloanele în care ţineau oglinda şi rămaneau gânditori ore întregi dinaintea ei. Şi asta făceau cei cu ochii negri, ca să se convingă că au pupila atât de închisă la culoare, încât nu pot fi bănuiţi de nimic, cei cu ochii albaştri sau verzi, ca să se convingă de contrariul, saşiii, care şedeau mai mult ca toţi ceilalţi, cei cu ochii inflamaţi, cei cu tensiune sau fel de fel de boli, cei atinşi de gălbinare, umflaţi de la vreo măsea stricată sau de la băutură, chiar şi cei bolnavi de cataractă.

Nimeni, cu excepţia orbilor, nu putea fi sigur că rămâne în afara acţiunii decretului şi, după cum au înţeles toţi în cele din urmă, în asta şi consta puterea opresivă a „Firmanului orb“.

Despre autor:

Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori publică romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Ruşinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpuşa (2015). Volumul Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conţine cinci dintre cele mai importante nuvele istorice ale sale. Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum şi al cărţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Este recompensat cu numeroase premii şi distincţii literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), primul Man Booker International Prize (2005) şi Jerusalem Prize (2015). Pe 1 ianuarie 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de ţări.

Articole similare

Cu emoție, despre comunism și ”decreței”: ”Copilul și dictatorul”, de Marion Le Roy Dagen și Xavier-Marie Bonnot

Jovi Ene

Eveniment: Iubire și înțelepciune în poezia sufită

Carmen Florea

Pledoarie pentru Frans de Waal

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult