Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Noapte de sărbătoare şi alte povestiri”, de Cesare Pavese, apărut de curând în cadrul Colecției Biblioteca Polirom. Esențial, o carte recomandată de blogul nostru. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
E noaptea Sfîntului Rocco, o noapte fierbinte, senzuală, cu poveşti amare şi triste, în care spiritele se dezlănţuie. Muzica sărbătorii străbate întunericul, îi face pe oameni să danseze şi să cînte. Undeva, acordurile răsunătoare ţin treaz un preot care blestemă ispitele nopţii, dar le supravieţuieşte, un profesor care descoperă binecuvîntata linişte a beznei pe cale să se stingă şi un tînăr care e gata să-şi uite orice fărîmă de umanitate şi să omoare pentru iluzia libertăţii.
Publicate după moartea autorului lor, povestirile şi nuvelele lui Pavese conţin toate subiectele regăsite în romane: singurătatea amară a deţinutului, farmecul primitiv al vieţii de la ţară şi un întreg univers pigmentat de detaliile periferiei oraşului, aspiraţiile eşuate ale intelectualilor şi angoasele lumii burgheze. Fundalul acestor proze poate deveni realitatea dureroasă a condiţiei umane, lăsînd în acelaşi timp loc naivităţii şi speranţelor iluzorii.
Fragment în avanpremieră:
La cârciumă erau Vincenzo, Gaetano şi ceilalţi, care făcuseră parte din grup. Se glumea pe socoteala vameşului care, neobişnuit cu vinul acela, se purtase ca un animal şi poate că mai dormea şi acum intr-un şanţ.
— Sunteţi ruşinoşi, a spus Stefano. Pe la noi se îmbată toată lumea.
— Te-ai distrat, domnule inginer ? l-a întrebat cineva cu voce tare.
— Nu se distrează pentru că nu-i plac femeile, a spus Gaetano.
Stefano a zâmbit.
— Femei ? N-am prea văzut. Doar dacă nu le spuneţi femei la fustele acelea care dansau între ele, sub ochii parohului. Cu bărbaţii nu dansează niciodată ?
— Dar nu erau la nuntă, a spus Gaetano.
— Nu v-a plăcut nici una ? l-a întrebat Vincenzo cel chel.
— Da, ia s-auzim ; care era cea mai frumoasă ? l-a întrebat Gaetano, interesat.
Se uitau cu toţii la Stefano. Ochii adânci şi maliţioşi ai câtorva îl îndemnau să spună. Stefano şi-a rotit privirea în jur şi a lăsat ţigara.
— Cum să vă spun, n-aş vrea lovituri de cuţit, a spus încet şi cu un gest curtenitor, dar cea mai frumoasă n-a fost acolo. Aveţi o frumuseţe autentică şi n-a fost…
Nu voia să vorbească şi vorbea. Frenezia celorlalţi i se urcase la cap şi-l făcea să vorbească. Simţea că se contopeşte cu ei, că se prosteşte ca ei. A zâmbit.
— N-a fost…
— Dar cine e ?
— N-o cunosc. Cu permisiunea dumneavoastră, cred că este slujnică. E frumoasă ca o capră. Ceva între statuie şi capră.
A tăcut sub întrebările ce se încrucişau. Au încercat să-i spună tot felul de nume. A răspuns că nu ştia nimic despre ea, dar din descrierile pe care i le-au făcut avea impresia că se numea Concia. I-au spus că, dacă era ea, venea din munţi şi că era chiar o capră, gata să se iubească cu toţi ţapii. Dar nu vedeau unde era frumuseţea.
— Când par femei, nu-ţi plac ? l-a întrebat Vincenzo. Şi toţi au început să râdă.
— Dar Concia a fost la sărbătoare, a spus un tânăr brunet, am văzut-o învârtindu-se prin spatele bisericii, cu doi, trei puşti. Domnule inginer, frumoasa dumitale umblă cu băieţandri.
— Cine s-o vrea ? L-a mulţumit şi pe bătrânul Spanò, cât a fost servitoare la el, a spus Gaetano, privindu-l pe Stefano.
Stefano a lăsat baltă discuţia. Sentimentul acela de însingurare fizică pe care-l avusese toată ziua în mijlocul gloatei în sărbătoare sub cerul acela ciudat, de-acolo de sus, îi revenea.
În tot restul zilei se izolase ca în afara timpului, oprindu-se să privească străduţele deschise spre cer. De ce oare Giannino îi spusese, râzând : „Du-te, du-te cu Fenoaltea. O să te distrezi ?“.
Stefano ar fi putut să se piardă printre ceilalţi şi să uite de după-amiaza limpede de afară, cântând şi strigând în încăperea aceea cu boltă joasă de lemn, unde urcioarele de vin erau agăţate de pervazul ferestrei ca să se mai răcorească. Aşa făcuse Pierino, vameşul. Sau s-o caute pe Concia prin mulţimea pestriţă, îndrăzneţ şi punând totul pe seama vinului. Stefano însă se închisese printre ceilalţi şi se lăsase prins în vârtejul lor, dar detaşat de ei, ca să poată surprinde acel ceva pe care tărăboiul şi hohotele de râs şi muzica proastă îl tulburau doar pentru o zi trecătoare. Fereastra aceea joasă, deschisă spre golul norului albastru al mării, îi apăruse ca o uşiţă strâmtă, seculară, în închisoarea acelei vieţi. Acolo sus, între zidurile acelea decolorate şi coşcovite, erau femei şi bătrâni care nu trecuseră niciodată de piaţa liniştită şi de străduţele satului. Pentru ei iluzia că tot orizontul ar putea să dispară punând doar o palmă în faţa ochiului era o realitate.
De după evantaiul de cărţi Stefano studia feţele tinerilor care încetaseră să mai vorbească. Unii dintre ei se născuseră acolo sus. Familiile tuturor coborau de-acolo de sus. Ochii aceia vioi, cu gene lungi şi dese, slăbiciunea întunecată a unora, păreau să se însufleţească de toate dorinţele pătimaşe ce i-au chinuit în vizuina aceea şi în închisoarea aceea singuratică şi izolată în cer. Privirea şi zâmbetul lor îndatoritor par nişte ferestruici deschise.
— Mi-a plăcut vechea vatră a satului, a spus Stefano, jucând o carte. Seamănă cu nişte castele care le întrec pe ale noastre.
— Ai locui acolo, domnule inginer, l-a întrebat tânărul brunet zâmbind.
— Se trăieşte oriunde, chiar şi în închisoare, a precizat Fenoaltea.
— Acolo sus m-aş simţi bine cu caprele, a spus Stefano. Asta era, aşadar, greutatea care-i stătea pe inimă. Iubita lui era Concia, amanta unui bătrân destrăbălat şi obiectul de plăcere al băieţandrilor. Dar ar fi vrut-o altfel ? Concia venea din locuri şi mai îndepărtate şi singuratice decât satul de sus. Cu o zi mai înainte, contemplând un balcon cu glastre de muşcate, Stefano i le dăruise inspirând cu plăcere aerul limpede şi tare care îi amintea de pasul zvelt al femeii. Până şi camerele murdare şi scunde cu dulapurile seculare împodobite cu hârtie roşie sau verde, şi cu rosăturile carilor, brânză în coşuleţe de pănuşi şi staule de vite din ramuri de măslin, presupuneau chipul ei de capră şi fruntea ei îngustă, şi o apăsătoare şi veche intimitate.
— L-ai văzut pe don Giannino Catalano ? l-a întrebat Fenoaltea, strângând cărţile. E rândul dumitale să le faci, domnule inginer.
— N-a venit pentru că avea de făcut o vizită, a spus Stefano.
— Are întotdeauna de făcut câte o vizită în timpul sărbătorilor, a spus grav Vincenzo. Să-l întrebaţi pe Camobreco ce gândeşte despre vizitele astea ale lui.
— Camobreco e bătrânul bijutier, i-a explicat Gaetano, care anul trecut a tras un foc de revolver de la fereastra dormitorului său. În vreme ce bătrânul număra banii, don Giannino Catalano profita de nevasta lui. Au dres-o, după aia, spunând că era întuneric şi i se păruse că fusese un hoţ.
— Sau dumneata crezi că a fost un hoţ ? a spus cineva.
— Nimeni nu crede asta, dar Camobreco, ca să aibă linişte, a vrut să fie un hoţ. Domnule inginer, înainte de-a pleca vreau să-ţi spun o vorbă.
Gaetano l-a însoţit până la plajă. În soarele care te făcea lac de transpiraţie Stefano încerca să ajungă cât mai repede ca să se dezbrace, în vreme ce însoţitorul lui îl ţinea de braţ.
— Hai să faci baie, Fenoaltea, a spus Stefano.
Gaetano s-a oprit între două case care făceau umbră.
— Dumneata ai obiceiul să te scalzi în mare, dar la iarnă ce-o să faci ? l-a întrebat.
— Ne obişnuim cu atâtea. Suntem singurii noştri prieteni.
— Dar femeile, domnule inginer, cum de poţi trăi fără ele ? Obiceiul ăsta nu-l ai ?
Stefano a zâmbit. Gaetano, sprijinit de zid, îi pipăia gulerul cămăşii cu degetele mâinii drepte.
— Te las să te duci, domnule inginer, să-ţi faci baia. Dar voiam să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru. Sunt patru luni, nu-i aşa ?, de când ai plecat de-acasă. Eşti bărbat ?
— E de ajuns să nu mă gândesc la asta.
— Scuză-mă, dar ăsta nu e un răspuns. Voiam să te previn. Nu te încrede în don Giannino Catalano. Dacă ai nevoie de o femeie, spune-mi mie.
— Ce legătură are cu el ?
Gaetano a pornit-o prin nisipul străduţei, reluandu-l pe Stefano de braţ, şi la cotitură a apărut marea.
— Îţi place, intr-adevăr, slujnica aia, domnule inginer ?
— Care ?
— Aia, Concia, care ţi se pare o capră. Da… ?
Stefano s-a oprit în aerul nemişcat. A spus pe neaşteptate :
— Fenoaltea…
— Nu te agita, domnule inginer, şi mâna lui grăsuţă i-a alunecat de-a lungul braţului ca să-i mângâie mâna. Voiam să te previn că în casa unde slujeşte fata obişnuieşte să se ducă şi don Giannino Catalano, bărbat care nu-şi împarte femeile cu un altul. Mai ales cu dumneata, care nu eşti de prin părţile noastre.
Despre autor:
Cesare Pavese (1908-1950) este unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului trecut. Creier al Editurii Einaudi, i-a condus filiala de la Roma pînă după război. A tradus din literatura de expresie engleză a vremii, făcînd cunoscuţi publicului italian autori ca Gertrude Stein, John Steinbeck, John Dos Passos, Ernest Hemingway, William Faulkner, Herman Melville şi James Joyce. Poet, prozator şi eseist, Pavese este autorul unui jurnal-capodoperă, Meseria de a trăi. La Editura Polirom au mai apărut Femei singure (2014) şi Vara de neuitat • Plaja (2015).
