Librăria Humanitas Cișmigiu ne-a obișnuit deja cu ale sale evenimente culturale, în cadrul cărora publicul are parte de o inițiere în lumea unui autor anume, a unei cărți, inițiere ce se realizează cu ajutorul specialiștilor invitați de obicei de către coordonatoarea ediției Raftul Denisei, Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction. De data aceasta surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât însăși autoarea cărții Imago, Ludmila Ulițkaia, a fost prezentă la eveniment, proaspăt sosită din Budapesta, unde lansase ultimul ei roman, Scara lui Iacov (publicat pentru prima dată în 2015), aflat în curs de traducere și în limba română. Pentru cei ce nu știau, Ludmila Ulițkaia este o prietenă veche a editurii Humanitas, alte 8 titluri apărând la această editură, iar al zecelea aflându-se deja pe masa de lucru a traducătoarei Gabriela Russo, așa cum Denisa Comănescu a binevoit să ne informeze joi seara.
Întâlnirea cu Ludmila Ulițkaia a fost una la nivel înalt: figura, prezența autoarei impunea respect și admirație, o prezență demnă de intelighenția rusească, sintagmă adusă în discuție de către Ioan Stanomir, care nu s-a sfiit în a ne prezenta o altă față a autoarei rusești, cea de figură publică ce nu se sfiește să ia opoziție împotriva conducerii rusești. În schimb, nici Ludmila Ulițkaia nu s-a lăsat mai prejos și a prezentat cu stil și diplomație situația din actuala Rusie. Ce-i drept criticile sunt bune, dar pentru acasă. Când te afli pe teritoriu străin, trebuie să nu uiți de unde ai plecat și care sunt valorile locului din care provii. În acel moment, mi-am dat seama că vocea care răsună din poveștile pe care Ludmila le iubește atât de mult și la care s-ar întoarce fără să ezite, în detrimentul romanului, aparține persoanei care se afla în fața publicului de la Cișmigiu, o doamnă care în momentul luării cuvântului a preferat de fiecare dată să-și încânte publicul stând în picioare.
Cu ocazia acestui eveniment, aflăm și contextul apariției romanului Imago (publicat în 2010 sub denumirea Cortul verde), o carte care ne prezintă viața trio-ului supranumit Trianon – Ilia, Miha și Sania, cu accent pe dezvoltarea și maturizarea lor morală. Motivația autoarei pentru acest roman pornește cu tinerii din zilele noastre care au nevoie de un exemplu și continuă cu grupurile disidente din perioada tinereții dumneai, când orice acțiune mai libertină putea fi interpretată într-un mod eronat. Întâmplările din roman sunt amintirile ei despre vecini, cunoscuți, prieteni, autoarea realizând și o corelație între prietenia ei din tinerețe cu doamnele mai în vârstă, relație în care se află și acum, doar că de data aceasta dânsa a luat rolul bătrânicii; ca notă informativă, tipul acesta de relație o veți regăsi și în romanul Imago.
Pe lângă faptul că romanul Imago prezintă imaginea unei Rusii aflate în derivă, imediat după moartea lui Stalin, cartea reprezintă și o adevărată bibliografie pentru literatura rusă, Pușkin fiind unul dintre autorii constant aduși în discuție. Starea de angoasă, creată de către contextul istoric și politic, se împletește cu acel curs normal al vieții, de creștere, și bineînțeles cu arta, acest domeniu atât de distinctiv pentru cultura rusească. Într-adevăr, cartea este presărată cu referințe bogate, dar și cu versuri din diverse poezii, inteligent inserate în evenimentele pline de însemnătate pentru dezvoltarea unui individ. Aici, un anumit personaj care recită constant versuri îmi aduce aminte de John Keating din Dead Poets Society.
Continuând comentariile aduse asupra romanului, Gabriela Russo aduce în discuție tonul nostalgic al scriiturii Ludmilei Ulițkaia, un ton lipsit de dușmănie față de anumite persoane sau față de vremurile ce au adus atât de multă suferință oamenilor simpli, neimplicați activ în viața polisului. Dar așa cum a împărtășit autoarea cu publicul, romanul este unul al împăcării, al acceptării vieții și evenimentelor așa cum vin ele. În acest iureș, noi, oamenii, avem datoria să înaintăm cum putem noi mai bine, să acceptăm, să luptăm, să ne dezvoltăm. Iar acest lucru se poate face doar dacă reușim să privim viața cu un zâmbet pe buze, bucurându-ne de orice lucru mic care ne este oferit, trăind cu recunoștință, așa cum Ludmila Ulițkaia a învățat să trăiască după ce a fost lovită de boală, chiar în perioada finalizării romanului Imago.
Un eveniment care ne aduce în fața unui roman primit cu mare succes la nivel internațional și care pe mine m-a cuprins de la primele câteva pagini pe care am reușit să le parcurg, și a unei scriitoare care cucerește întâi ca om și apoi ca povestitor. Chiar dacă Ludmila Ulițkaia afirmă că ar scrie greu, e adevărat că eu, cititorul, nu observ acest lucru în paginile cărților ei, și egoist fiind din fire, îmi doresc să mă bucur de cât mai multe povești din partea ei, fie ele sub forma romanului sau a povestirilor de scurtă întindere.
