Din anul 2007 şi până astăzi, Festivalul Internaţional „George Enescu” mi s-a dezvăluit drept un tovarăş de nădejde într-o lungă şi fascinantă călătorie a celui care am fost odată un omuleţ ce căuta printre sunete şi cărţi răspunsuri binefăcătoare la jocurile şi nedumeririle copilăriei. Iar la fel ca în orice altă poveste plăsmuită la graniţa dintre fantezii şi realitate, fiecare sunet părea că se transformă într-un crâmpei dintr-o oglindă magică, menită a-mi călăuzi paşii mai timizi sau mai hotărâţi printre vibraţiile şi zgomotele vieţii. Privind prin ea, nu am putut să nu descopăr o altă taină. Căci muzica părea acum să spargă zidurile sălilor de concert, străjuind fiecare întâlnire cu cei care, mai devreme sau mai târziu, mi-au devenit foarte buni prieteni, dar şi acele ceasuri în care, mai înainte ca spectacolul să înceapă, învăţăcelul se lăsa purtat în freamătul istoriilor despre toate cele ce urmau să se facă auzite.
În această ambianţă, cele cinci amintiri sonore tind să se detaşeze de tradiţia clasamentelor anterioare, dezvăluindu-se asemenea oricăror tresăriri ale gândurilor aflate pe un tărâm în care, nu de puţine ori, se făcea că orice zbucium cotidian îşi afla o fericită replică într-un cânt mângăietor. Scrijelite fiind în timpul celor 29 de zile petrecute pe Planeta #EnescuFestival2025, ele se reunesc, în linişte, pe firul nevăzut al unui timp în care totul pare să graviteze în jurul unei singure corole de 24 de ceasuri, departe de a sfida curgerea logică uşor de întrezărit într-un calendar pe care cu toţii îl avem la îndemână.
Dintre orele amiezii, freamătele serilor, sau şoaptele ceasurilor care despart întunericul de lumină, sunetele de dincolo de timp si-au aflat sălaş primitor în cele mai tainice colţuri ale inimii, ca întruchipări vii ale unei poveşti care înseninează chiar şi cele mai agitate, obosite sau plictisite priviri. Iar ce a ramas in urma nu difera prea mult de acel sirag de impresii pe care cu totii il plasmuim dupa o calatorie fascinanta, pe care foarte greu o vom putea uita. Caci fiecare pas prin lumea deja cunoscuta si-a aflat un nebanuit ecou printr-o oarecare sala de concert, în acompaniamentul acelor muzici care, de ieri şi pentru totdeauna, ni se arată ca simboluri ale bucuriei, ca îndemnuri la tandre aduceri aminte, ca prilejuri de a admira şi poate chiar de a respira acel frumos purtător de linişte, dragoste, magie şi speranţă.
1. Wolfgang Amadeus Mozart – Flautul fermecat (7.09.2025)
A fost o vreme în care timpul generos mi-a adus în cale o corolă de douăsprezece luni, în care fiecare dintre zilele de luni se preschimba într-o înlănţuire de lecţii preţioase despre ce înseamnă cu adevărat transformarea artei într-un elixir plin de lumină. Iar pe măsură ce înaintam, cu teamă şi uimire spre un tărâm deopotrivă cunoscut şi misterios, se făcea că redeveneam copilul care nu înceta să se viseze călător în lumea plină de legende, străjuit fiind de spirite generoase, gata să îi deshidă portalul spre mari taine.
Şi aşa se face că, asemenea unui arc luminos menit să unească timpurile, cea de-a…zi a propriei aventuri printre muzicile Festivalului a coincis cu o spectaculoasă descindere pe tărâmul tainic al lui A fost odată, acolo unde fiecare pas şi vibraţie a inimii pare a-şi afla un nebănuit ecou în sunetul cald al Flautului Fermecat. Iar în toată această vreme, fiecare dintre personajele apărute pe scenă, de la neinfricatul Tamino, zburdalnicul Papageno şi până la temuta Regina a Nopţii, par să îţi dea de veste că a sosit clipa să redevii, măcar pentru puţină vreme, omuleţul cu privire iscoditoare, mereu dornic de a descoperi şi de a cunoaşte noi lumi şi oameni, pe care să îi transforme în martori şi sfătuitori, pe calea inocenţei.
2. Richard Strauss – Salome (1.09.2025)
Copil fiind, am adorat să fiu ascultător de poveşti. Iar printre ele se numărau adesea cele alese din scrierile biblice şi din Vieţile Sfinților, adunate într-o carte groasă cu coperţi albastre şi imagini despre care se spunea că înseamnă mai mult decât o mie de cuvinte. Fără îndoială, cele mai luminoase și pline de înțelepciune rămân scenele din timpul petrecut de Mântuitorul Iisus Hristos în această lume. Iar în rând cu acestea, la fel de importante se desprind episoadele din viaţa Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, a cărui Naştere confirmă faptul că nimic nu este menit să se întâmple fără voia lui Dumnezeu, în vreme ce cruda sa moarte, prin decapitare, reflectă vulnerabilitatea omului de a se micșora, devenind prizonier al mândriei și al măririlor trecătoare.
Acest subiect a traversat istoria, regăsindu-se atât pe tărâmul străjuit de culori, cât și în universul sunetelor, acolo unde compozitorul Richard Strauss a împletit mitul biblic cu momente desprinse din viziunile expresioniste. Se plăsmuiește, astfel, o lume nouă, apropiată deopotrivă de anul 30 al erei noastre precum și de instantanee mult mai ușor de descifrat printre paginile diverselor istorii ale omenirii. Căci rând pe rând, fiecare pas, gând și gest al personajelor, dublate de tot atâtea ritmuri și vibrații se scrijelește în timp, sub straja unui nor sumbru, purtător de moarte.
Fără îndoială, în urma lui nu rămâne decat certitudinea că, mai înainte de a fi înscrişi în filele calendarelor, sfinții au fost la rându-le oameni. Dar ceea ce i-a deosebit cu adevărat de fraţii lor mai rătăciţi printre umbrele şi visele pământeşti a fost tocmai această putere de a trece peste nedreptăţile şi durerile omeneşti bine ştiind că, în Împărăţia Cerurilor, mai fericiți sunt cei curaţi cu inima, cei blânzi, cei făcători de pace, şi cei care, ascultând Cuvâtul lui Dumnezeu, îl împlinesc în orice loc şi vreme.
3. Dmitri Şostakovici – Lady Macbeth din Mţensk (14.09.2025)
„Cum pot fi muzica şi istoria adevărată cuprinse în literatură?” Aceasta a fost întrebarea care mi s-a dezvăluit de fapt ca o provocare de a citi un roman despre compozitorul Dmitri Şostakovici. Aceasta şi titlul său, „Zgomotul timpului”, care mi-a dovedit că a scrie despre muzică şi istorie într-o cheie literară nu este imposibil. Și nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că povestea scriitorului Julian Barnes nu este una total detaşată de sfera realității, în freamătul căreia compozitorul rus Dmitri Şostakovici devine o victimă a propriilor idealuri si chiar a propriului timp – unul din ce în ce mai apăsător şi mai rău, aşa cum nu a mai fost vreodată.
Iar în spatele întregului lanț de zgomote atroce ale secundelor și gandurilor scufundate în haos, nu pare sa se afle decat o muzică de operă, a cărei protagonistă tinde să împrumute deopotrivă ambiția și viclenia nemuritorului personaj shakespearian precum și dorința de putere adesea regăsită în mentalitatea doamnelor din societatea secolului trecut. Spiritul ei a atras, pe rând, privirile tăioase și scandalizate ale unui Lenin, care „găsea muzica deprimantă”, ale unui Stalin, care „credea că înțelege şi apreciază muzica” şi ale unui Hruşciov, care „disprețuia muzica”.
Dar ceea ce știm cu certitudine este că, după ce Lady Machbeth din districtul Mţensk și-a recâștigat reputația, creația lui Şostakovici se dezvăluie nu doar ca o dovadă vie a modului în care sunetele muzicii se țes în tandem cu fiecare tresărire de viață, ci și ca pagină greu de șters dintr-o istorie adevărată, puternic încrustată în memoria noastră cu slove de lumină şi de sânge.
4. George Enescu – Suita pentru pian în re major (10.09.2025)
Atunci când păşeşti în sala de concert, simţi uneori că te asemeni cu un oarecare luptător pătruns într-o arenă. Căci ultima lovitură a gongului îţi dă de veste că, în timp ce îţi ocupi locul din vreme rezervat, mintea trebuie la rândul ei să se aşeze, lăsând măcar pentru puţină vreme în urmă slalomul haotic printre maşini, oameni şi secunde. Iar atunci când totul pare imposibil, muzica îţi vine în ajutor. Şi fără să prinzi foarte bine de veste, devii cel care, în vremea copilăriei, erai purtat de un glas blând pe un tărâm luminos, în care orice umbră de nelinişte se ostoia la cel mai mic ecou al unei poveşti ţesute printre mistere, legende, şi aleanuri.
Până aici, totul se arată magic. Dar feeria continuă să se scrie și mai strălucitor atunci când, pe aceeași Planetă #EnescuFestival, visul devine posibil și usor de cuprins cu mintea chiar și în spații mai putin convenționale, acolo unde, la căderea serii, vocile cuminți ale tradiției au fost invitate să evadeze din sălașurile lor de fildeș și să se armonizeze cu spiritele tinere, independente şi efervescente.
Și chiar și ceea (re)cunoșteai deja din muzicile lăsate nouă de George Enescu își află un veșmânt nou, țesut din sunetele și culorile unui jazz numai bun de explorat la finalul unui slalom printre misiunile înscrise prin agende. Căci doar la un semn hotărât al dirijiorului și la o chemare delicată a unei voci instrumentale, poveștile de dincolo de ziduri încep a se istorisi, îmblânzind, parcă, freamătul străzilor și purtând gândurile spre hotarul dintre un azi înscris, deja, în domeniul trecutului banal şi un mâine pe cât de imprevizibil, pe atât de scăldat în lumină.
5. Zbigniew Preisner – Reqiuem for My Friend (29.08.2025)
A fost în viaţa mea o corolă de zile în care totul părea scufundat în tăcere şi nici măcar culorile nu se puteau deschide înainte-mi, învăluindu-mă în lumină. Până într-o clipă, în care se făcea că, dintr-o lume mult îndepărtată de carapacea unui oarecare difuzor, o muzică părea să mă prindă cu putere de mâini, purtându-mă pe un tărâm plin de mister.
Muzica s-a ascultat, s-a studiat în detaliu pentru a fi cântată în faţa publicului, iar mai apoi a rămas ascunsă în cele mai tainice sălaşuri ale inimii. Şi totul până într-o altă zi de august, când aceeaşi înlănţuire de ritmuri şi vibraţii mi-a ieşit în cale, pentru a retrezi amintiri, iar mai apoi a înveşmânta fiecare crâmpei de oră într-o mantie stralucitoare. Căci ce a rămas şi de această dată în urmă nu este decât o veşnică certitudine a menirii noastre pe pământ, ca mesageri ai vieţii dăltuite din slovele dragostei şi ai cuvintelor plăsmuite sub straja celor ce au fost odată bune şi frumoase foarte, călăuziţi fiind mereu de blânda privire şi proteguitoarea mână a Celui care ne-a hărăzit în lume.
(Surse imagini: https://www.radioromania.ro/, https://www.facebook.com/enescu.festival/photos.)
