8 Martie: femeile adoră filmele bune

In primul rand, vreau sa urez tuturor doamnelor si domnisoarelor care citesc acest site si nu numai, primavara in suflet, ganduri bune si frumoase si „La multi ani!”.

Nu sunt genul care scrie articole elogioase, de sarbatoare, insa am decis sa fac de data aceasta o schimbare. Totul a plecat de la provocarea Adinei, care va lansa azi o discutie despre filmele care plac femeilor din viata bloggerilor cinefili si nu numai. Ceea ce voi arata mai jos este explicarea comentariului mai scurt pe care l-am trimis Adinei si care va aparea prin toata blogosfera.

Ce inseamna „femeile adora filmele bune”? Zilele trecute am facut un sondaj rapid in randul celor mai bune prietene ale mele, femei tinere carora le plac filmele si citesc din cand in cand si pe acest site despre filmele lor preferate. Le-am intrebat care este filmul favorit, care este filmul pe care l-au vazut de mai multe ori si pe care l-ar revedea fara regrete. Si, bineinteles, cu explicatii ale motivelor pentru care apreciaza acel film. Intr-adevar, am descoperit ca femeile din viata mea prefera filmele bune, multe din ele romantice, inteligente, dulci, dar si filmele clasice, care cu greu pot fi combatute din punct de vedere al calitatii cinematografice.

Din motive clare, vor fi mentionate aici doar doua nume, cele ale celor doi editori ai site-ului nostru (Mihaela si Delia), iar pentru celelalte doamne si domnisoare ce au raspuns sondajului voi preciza doar initialele prenumelor (se vor recunoaste ele singure). Dupa fiecare comentariu, voi face si eu cateva precizari despre alegerile lor.

Multumesc tuturor pentru participare si asteptam in comentarii si alte impresii ale reprezentantelor sexului frumos despre filmele favorite!

Mihaela M.: „Daca e sa aleg un film pe care l-as revedea oricand cu placere, as alege mereu „Il postino„, povestea prieteniei neobisnuite dintre Pablo Neruda si postasul din insula italiana in care si-a petrecut exilul poetul chilian.
Foarte simpla, foarte directa si incarcata de emotii, povestea transformarii celor doua personaje principale acapareaza spectatorul, il face partas la lectiile de romantism, dragoste si prietenie. Phillipe Noiret ii da viata cu multa caldura si pasiune poetului Pablo Neruda, renumit pentru superbele sale poeme romantice, insa Massimo Troisi este cu adevarat atractia acestui film. Asumandu-si  mai intai dificila misiune de dramatizare a romanului chilian care a constituit inspiratia filmului,  Troisi intra mai apoi in pielea lui Mario, pescarul transformat in postas, aceasta personificare a emotiilor profunde fata de iubirea vietii sale – Beatrice si fata de noul prieten descoperit.
Fara declaratii vibrante si fara artificii romantioase, povestea lui Mario pornit in cautarea propriului curaj si romantism sub indrumarea marelui poet este emotionanta, melancolica, pasionala si nu in ultimul rand reconfortanta. Il recomand cu caldura celor care sunt dispusi sa accepte lectii- lectii de dragoste, de poezie, de prietenie… de viata….”

Mihaela m-a surprins prin alegerea ei, din doua motive: in primul rand, nu stiu de ce, dar ma asteptam la o animatie, cunoscand pasiunea ei pentru acest gen cinematografic, metoda ei de relaxare favorita fiind probabil…Walt Disney (alaturi de masaj). In al doilea rand, Il postino e un film aproape necunoscut pentru mine, nu l-am vazut si voi incerca sa repar repede aceasta scapare, doar nu o sa las ca filmul favorit al unei bune prietene sa stea in calea noastra 😉

Delia: “Petrecerea – The Party (1968). Peter Sellers – „din familia” lui Tati. L-am vazut de multe ori, sunt in stare sa il revad mereu cu aceeasi placere, pentru ca e mereu „proaspat” si rad de fiecare data la fel de sanatos!”

“The Party” a fost primul film care a facut obiectul unei saptamani de autor – cea cu privire la Peter Sellers – pe site-ul nostru, pe vremea cand Delia inca nu era editor (sigur scria cuvinte mai frumoase decat ale mele in acest caz). “Aici vedem un Sellers intr-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, perfect adaptat situatiei pe care o joaca: viata luata in ras, aparenta (sau reala?) inocenta, simpatie provocata de neluarea in seama a adevaratelor valori din lumea moderna: bani, ierarhie, respect rece pentru cei aflati in functiile de sus.”

M: “Sweet November…pentru ca este un film emotionant, deosebit, care reuseste sa impleteasca cu succes o serie de momente din realitate.
L-as revedea de nenumarate ori pentru ca in esenta exista o tema de reflectie: TRAIESTE CLIPA! In acelasi timp te determina sa dai importanta lucrurilor cu adevarat importante, sa intelegi ca unii oameni pe care ii cunosti  iti pot schimba radical cursul vietii, incepi sa apreciezi fiecare clipa si sa te simti norocos daca ai langa tine o astfel de persoana.”

In cazul lui M., era un film despre care stiam ca ii place mult, ca a fost impresionata de poveste, de tristetea ei si de povestea de dragoste dintre eroi, care transcede viata, boala si mai ales moartea. Este poate singura persoana despre care stiam ce va alege.

Am vazut filmul de cateva ori, am scris candva pe fostul blog despre el (am recitit acum articolul, este slab, fara sa surpinda deloc esenta filmului), de aceea consider ca M. a surprins perfect o drama romantica autentica.

D.: „Sweet November este un film pe care l-am revazut de mai multe ori si l-as  revedea oricand.
Un film emotionant, trist, dar totusi plin de iubire. Dupa ce vezi filmul iti dai  seama ca viata trebuie traita cu intensitate, sa nu pierzi niciun moment din ea,  sa savurezi clipa fara a te gandi ca mai ai o viata inainte, sa iubesti cu  patima si sa scapi de orice prejudecati. Coloana sonora se potriveste perfect filmului….ENYA – ONLY TIME.”

Alegerea lui D. m-a surprins mai mult prin puterea coincidentei: acelasi film pe care l-a ales si M., aceleasi sentimente expuse in cuvinte, aceleasi ganduri frumoase despre un film superb, acelasi mesaj: „Traieste clipa!”. In plus, o coloana sonora pe care am apreciat-o si eu, alaturi de Enya, mentionata de D., nu trebuie evitata melodiile si versurile din acestea: Stevie Nicks (Touched by an Angel), Tracy Dawn (You Deserve to be Loved) sau Bobby Darin (The Other Half of Me). Charlize Theron este actrita mea favorita, Keanu Reeves este un actor caruia nu i-am gasit defecte, prin urmare alegerea lui D. este perfecta, desi neasteptata: un film romantic, o poveste de viata traita in luna noiembrie, in care regulile vietii sunt impuse de ea, o ilustrare a adevaratelor scopuri ale vietii (nu munca este scopul principal, ci doar un mijloc de a-ti atinge scopurile).

D.: „O poveste spusa in versurile unui cantec incomplet, corzi tandre de chitara, pian si doua voci, care se straduiesc sa creeze un cantec complet. Este filmul rar, in care recunoastem o altfel de dragoste, scurta si intensa, cu emotii brute, care te coplesesc.
De ce Once?
-pentru ca sunt doua portrete frumoase a doi oameni , suavi si tandri;
-pentru ca este un film despre viata, asa cum este ea;
-pentru atractia puternica dintre ei, nefortata, naturala si arta celor doi, care gasesc impreuna armonie, atat muzicala, cat si personala.
-pentru ca se confirma o regula destul de rar intalnita in prezent, ca poti sa te indragostesti de cineva doar ca prieten si e mai valoros ca sentiment, decat sa te indragostesti de cineva ca iubit.”

Cu privire la alegerea lui D., sunt mandru, in primul rand, ca a citit prima data despre acest film pe acest site, ca i l-am recomandat cu toata inima (nota 10 la recenzia mea): “Din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai frumos construite povesti romantice din cinematografia ultimilor ani. Unul din argumente nu reprezinta saruturile dintre protagonisti, plimbarile prin parcuri, ci cuvintele nerostite si privirile subintelese, dorinta fiecaruia de a se realiza prin muzica si prin aceasta prin celalalt. Nesansa de a se fi intalnit intr-un timp in care fiecare nu se poate realiza prin celalalt, nu isi poate implini iubirea in cel pe care il considera perfect pentru celalalt se transforma intr-o suprema forma de intelegere a aproapelui. Niciunul nu se lasa insa pagubas, ci incearca sa il faca pe celalalt fericit, in forma cea mai apropiata de sufletul lui. “

Nu stiam care este filmul ei favorit, insa i-am citit randurile de mai sus cu mare atentie si mi-a dovedit ca: D. este o fire romantica si artistica, este ceea ce am crezut eu despre ea; este un potential scriitor de succes, a surprins exact aceleasi lucruri ca si mine; este (si ii aduc aminte cu acest prilej) persoana pe care o vad scriind si recenzand pentru acest site, pentru ca o face cu naturalete si surprinde mereu amanunte care, mie personal, imi scapa de cele mai multe ori.

M.: „Splendor in the Grass. Ce m-a impresionat la acest film?  Tot. Regie, scenariu , interpretarea actorilor.
Dar cel mai mult m-a impresionat Natalie Wood in rolul „Wilma Dean Loomis”, interpretarea  trairilor interioare a personajului.
De asemenea, vizionand filmul, versurile lui William Wordsworth, parca au o alta rezonanta. De aceea, imi face placere sa imi reamintesc aceste versuri:

Oda semnelor nemuririi

Acum, nimic nu-mi poate-aduce inapoi
Splendoarea-n iarba traita de noi doi
Nu vom jeli a florii maretie
Putere vom gasi in amintirea-i vie.

Chiar daca-n veci mi-umbri-vor norii
Splendoarea ierbii, semetia florii
Leac vom gasi, sa nu ne doara
In ce pastram de-odinioara.”

Pe M. o stiam romantica si iubitoare a filmelor clasice, asa ca alegerea ei a venit firesc si mi-a mers la inima: Natalie Wood este una dintre frumoasele actrite ale cinematografiei, Warren Beatty era chiar in anii tineretii, cand era unul dintre actorii apreciati de femei (aura pe care si-a pastrat-o mult timp). Filmul este o poveste de dragoste si despre dragoste, al carui film ii lasa spectatorului speranta intr-o dragoste impartasita si in continuarea povestii iubirii neconditionate.

Versurile lui Wordsworth nu le stiam, asa ca vin ca o completare esentiala a unui film superb.

A.: „Alegerea unui singur film preferat este destul de dificila, dar un film pe care l-am vazut de mai multe ori si pe care cred ca l-as putea revedea fara sa ma plictisesc este Atonement (Remuscare).
Povestea in sine este una care te prinde, care curge in mod firesc, fara exagerari, un exemplu pentru cat de inselatoare pot fi aparentele. Finalul este si el atipic, surprinzator pentru cei care se asteapta la clasicul happy-end.”

Intr-adevar, alegerea unui singur film preferat este dificila, dar A. a respectat solicitarea mea si a ales Atonement. Un film pe care il uitasem, a carui poveste a fost nedreptatita la premiile Oscar (poate merita macar pentru scenariu adaptat dupa romanul lui Ian McEwan cu acelasi titlu), o poveste de dragoste intinsa pe parcursul a zeci de ani si derulata din perspectiva mai multor personaje.

M.: “Ultimul film care mi-a placut a fost Everybody’s Fine cu Robert De Niro, pentru ca este un film sensibil despre parinti si copii, despre asteptarile unui tata de la copiii sai, despre copiii care nu vor sa dezamageasca si despre cum fiecare membru al familiei are lumea lui complicata.”

Pentru M., alegerea a venit undeva firesc: ea este o persoana care isi iubeste enorm familia si pentru care si cel mai bun film este unul despre familie. Pentru Frank, eroul din film, familia este universul pe care si l-a creat, chiar daca copiii au plecat departe, este locul monoton in care se simte acasa, unde nu trebuie sa isi faca griji nici pentru ziua de maine, dar nici despre locul unde se afla furculita, mustarul sau matura. Odata cu moartea sotiei, nimic nu mai este la fel si el trebuie sa descopere treptat totul, dar mai ales cum sa isi atraga aproape copiii. O poveste de viata, reala, care nu avea cum sa nu o impresioneze pe M.

A.: “Gone with the Wind-Pe aripile vantului, pentru perseverenta actritei principale,  chiar daca a facut si compromisuri”

Un film pe care l-am vazut acum prea mult timp si asupra caruia e greu sa ma pronunt. E clar ca este unul dintre cele mai frumoase si impresionante (ca nivel al sentimentelor) filme din istoria cinematografiei, care nu poate fi analizat superficial.

Alte voturi, fara motive: Pretty Woman (L.) si Pasarea Spin (G.).

P.S. Soţia mea a spus: „Mi-a plăcut mult Scent of a Woman, un film pe care l-am revăzut şi pe care mi-ar face plăcere oricând să îl revad. Al Pacino face un rol superb si interpretarea sa în acest film nu poate fi egalată. Îmi plac, de asemenea, filmele ce le alegi tu pentru noi, mi-au plăcut mult Lost şi filmele biografice, gen Ray, Walk the Line sau La vie en rose”. Pe soacră-mea nu am întrebat-o (se uită la OTV), nici pe maică-mea (se uită la Antena 2) :D.

Despre Scent of a Woman, îmi raman inca in minte cuvintele personajului lui Al Pacino despre femei: „Women! What can you say? Who made ‘em? God must have been a fuckin’ genius. The hair… They say the hair is everything, you know. Have you ever buried your nose in a mountain of curls… just wanted to go to sleep forever? Or lips… and when they touched, yours were like… that first swallow of wine… after you just crossed the desert. Tits. Hoo-ah! Big ones, little ones, nipples staring right out at ya, like secret searchlights. Mmm. Legs. I don’t care if they’re Greek columns… or secondhand Steinways. What’s between ‘em… passport to heaven. I need a drink. Yes, Mr Sims, there’s only two syllables in this whole wide world worth hearing: pussy. Hah!”