-Am scris si saptamana trecuta despre Les Films de Cannes a Bucarest, dar ecourile nu s-au stins inca si e foarte bine ca este asa. Printre cei care scriu in aceasta saptamana este si Cristi Marculescu pe blogul sau: ”LtB este cel mai slab și neimpresionant film al lui Joachim Trier dar la cât de bune au fost primele două merită indiscutabil o vizionare. Pentru că nu greșește cu nimic și nu vrea nimic mai mult decât poate. Și poate destule. Și din zona de cinema (experimentările cu melodrama sunt mult peste limitările ei impuse de rețețe și de gustul publicului cel mai tembel) și din rezonuri de impact emoțional. Rămas fără rețeta clară și pulsațiile emotive gros subliniate (de genul plângeți, vitelor că de-aia sunteți în sală ) spectatorul poate să descopere și personaje și resorturi emoționale și maiales o mecanică de familiei și individ admirabil puse pe film. O rudă mai săracă a lui We Need to Talk about Kevin, s-ar putea opina.”
-Daca tot vorbim despre Cannes, in cinematografele din România este și Dheepan, regizat de Jacques Audiard, despre care aduc aici două articole. Primul dintre ele este semnat de Adriana Gionea pe PostModern.ro: ”Urmărind filmul şi comparându-l cu declaraţiile naţionaliştilor împotriva străinilor, ai spune că Jacques Audiard a schimbat tabăra, alegând să arate o faţă a Occidentului deloc măgulitoare, la fel de periculoasă precum o periferie dintr-o ţară plasată de xenofobi în lumea a treia. Dheepan nu scapă de gloanţe nici în Occident, doar că-n locul unui război civil găseşte războiul dintre bandele delincvenţilor ce iau cu asalt cartierele sărace, pe care le transformă în propriile teritorii. Această nouă lume în stare de asediu este prezentată de Audiard prin clădiri dezolante, cu pereţi scorojiţi, adolescenţi cu privirile unor supravieţuitori înrăiţi de timpuriu în cloaca unde au cunoscut şcoala vieţii, izolată de societatea normală. Cartierul în care este abandonat Dheepan odată ajuns în Franţa pare decupat de restul lumii, asemenea unei insule sălbatice, de unde umbra autorităţilor ce s-au retras promite sa vină doar pentru a-i pedepsi pe cei obligaţi să devină la rândul lor violenţi pentru a supravieţui când nimeni nu-i mai poate apăra.”
–Al doilea dintre ele este semnat de către Gabriela Hurezean pe Muzesiarme.ro: ” Ca să poți înțelege mai bine filmul care a luat anul acesta Palme d’Or –ul la Cannes, e nevoie să știi câte ceva despre Războiul Civil din Sri Lanka și despre Tigrii Tamili. Minoritatea tamilă și-a dorit (și continuă să-și dorească) un stat numai al ei, în partea de nord a insulei Sri Lanka. În 1976, Velupillai Prabhakaran înființează cea mai sângeroasă organizație teroristă din lume, Tigrii Tamili Eelam. Ei au fost cei care au declanșat Războiul Civil (1983 – 2009) și au ucis peste 60.000 de oameni, printre care premierul Indiei, Rajiv Gandhi, și președintele srilankez Ranasinghe Predamasa. Chiar dacă situația pare să se fi potolit întrucâtva, Tigrii Tamili își continuă pregătirile de luptă. Despre asta e vorba, printre altele, și în filmul lui Jacques Audiard, construit pe un scenariu scris de el însuși împreună cu Noé Debré și Thomas Bidegain.”
–La mulți ani, prietenilor noștri de la Marele Ecran, care au împlinit în această săptămână 7 ani de existență! Prilej pentru câteva amintiri și articole aniversare: ”Astăzi, Marele Ecran împlinește 7 ani de la prima postare și încă suntem surprinși de evoluția acestei idei. Nu ne-am fi închipuit în noiembrie 2008, că vom ajunge să dăm noi, ‘în premieră pe țară’, filme gen Chuck Norris…sau că vom găzdui Casa Filmelor la Plai sau, și mai mult, că vom face (împreună cu Pelicula Culturală) un festival de film cu peste 2500 de spectatori sau că vom fi sold-out cu titluri ca AMY sau că vom proiecta Palme d’Or-ul de anul ăsta la două zile după lansare (și foarte aproape să dăm în exclusivitate ultimul film de P.T. Anderson). Privim cu umilință aceste realizări și suntem conștienți că ele nu s-ar fi întâmplat dacă, la visele și îndrăznelile noastre, nu ar fi percutat o mulțime de oameni din centre culturale, profesioniști din lumea filmului, critici, susținători de acasă și de dincolo, peste 10 voluntari sau simpli entuziaști ai cinematografului, așa ca noi. Sunt prea mulți ca să-i numim pe toți, de frică să nu uităm pe cineva.”
–Pe IstoriaFilmului.ro, Adam Csiger creionează un portret al lui Omar Sharif, dispărut în luna iulie dintre noi: ”Când l-a cunoscut lumea în pelicula Lawrence al Arabiei (Lawrence of Arabia, r. David Lean, 1962) Omar Sharif avea deja o carieră de succes (și foarte puțin mediatizată) în industria filmului egiptean. A studiat actoria la Royal Academy of Dramatic Art la Londra, unde i-a fost de mare ajutor simțul lingvistic extraordinar pe care-l avea. În 1954 a primit primul său rol, după care a apărut în mai mult de douăzeci de filme în acel deceniu și în mai multe pelicule au apărut împreună cu soția lui ca și cuplu de îndrăgostiți. Faten Hamama și-a început cariera mult mai repede decât el, în momentul apariției lui Sharif ea era deja unul dintre starurile de cinema locale recunoscute. Era considerată „Shirley Temple al Egiptului”. Ei doi au devenit cuplul de aur al filmului egiptean. Peliculele lor erau în marea majoritate filme romantice. Sharif trecea drept starul de cinema masculin perfect în Egipt, datorită trăsăturilor sale atrăgătoare (în special ochilor săi mari) și de asemenea înaltei sale calificări profesionale și nun în ultimul rând inteligenței sale.”
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Who I Am” – Kein System ist sicher – Nici un sistem nu e sigur (2014) – Zilele Filmului German
