Volumul „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci”, de Carlo Vecce, apărut în 2024 la Editura Humanitas Fiction, în traducerea semnată de Oana Sălișteanu, a fost cartea preferată de mine din cele citite în luna octombrie 2025 (lună în care am citit totuși nouă cărți) și am scris atunci când lucruri despre ea: „Chiar dacă este un roman istoric ficțional, există multă istorie pură aici, pentru că documentarea este riguroasă, iar orașele și satele italiene și nu numai (Fes, Constatinopol, Tana-lângă Rostov pe Don etc.), precum și obieceiurile epocii, sunt reconstituite excelent, cu mare atenție la detaliu. De asemenea, am fost plăcut impresionat de mesajul feminist, dar și de cel împotriva nepăsării concetățenilor nostri europeni față de refugiații veniți din zone de război (și Caterina a devenit sclavă dintr-o astfel de zonă, dar a devenit liberă și a devenit mama unuia dintre cei mai importanți artiști ai tuturor timpurilor). Un foarte bun roman istoric, în buna tradiție italiană a ultimilor ani.”
A urmat apoi interviul de la FILIT Iași 2025 cu autorul italian, unul din care am aflat mai mult despre contextul istoric și despre perioada zbuciumată, dar și plină de efervescență culturală, în care trăit Leonardo și mama sa:
– Discutam acum doi ani cu Matteo Strukul, care considera că romanul istoric și mai ales romanul istoric italian are din ce în ce mai mult succes în Italia și nu numai. Este un succes din ultimii ani sau mereu a fost prizat de public romanul istoric, mai ales cel italian?
Cred că a existat întotdeauna acest interes și vedem acest lucru și din literatura anterioară, pentru că din partea publicului internațional se observă un interes mare pentru perioada Renașterii. Din punct de vedere istoric, este oarecum perioada din care se naște epoca modernă. Iar Italia din acea perioadă era precum un mare laborator pentru orice – pentru economie, politică, primele bănci („banca” este un cuvânt italian), existau negustorii genovezi, venețieni și florentini sau artiști precum Leonardo, Michelangelo. Deci a existat întotdeauna un mare interes pentru literatura istorică. Și, bineînțeles, publicul nu-și dorește doar cărți de istorie, ci și narațiuni mari de tipul romanului.
Dar, în acest moment, există o mare diferență între numeroasele cărți care există. Multe cărți povestesc istoriile marilor personaje, a marilor familii princiare, cum ar fi familia De Medici. Mie-mi place să spun poveștile oamenilor obișnuiți – un negustor, o femeie. Și în această carte nu îl povestesc pe Leonardo da Vinci, ci spun povestea mamei lui, care este complet necunoscută. După părerea mea, acest lucru este foarte important, să istorisesc și viața poporului italian, a oamenilor obișnuiți care interacționau cu aceste mari transformări.
– Romanul a stârnit interes atât în rândul publicului larg, cât și al specialiștilor în studiile leonardiene. Cum vedeți rolul ficțiunii istorice în popularizarea cunoștințelor academice și în stimularea dezbaterilor istorice?
Pentru mine este foarte importantă folosirea narațiunii, a ficțiunii, atât în romane, cât și în cinematografie, de exemplu, în serialele de televiziune, în special în lumea de astăzi. Pentru că în lumea de azi a avut loc o schimbare a sistemului de comunicare, totul a devenit mult mai rapid, mai imediat și în special pentru generațiile mai tinere.
Eu, la origine, sunt un cercetător, un istoric, un profesor, nu un scriitor. Dar simțeam nevoia de comunicare cu un public mai amplu decât cel al colegilor cercetători. Noi astăzi avem o mare responsabilitate, pentru că, în calitate de membri ai lumii academice, suntem într-un fel paznicii cunoașterii. Dar nu trebuie să ne închidem între zidurile universității. Trebuie să ieșim, să vorbim cu toată lumea, cu un public mai amplu. Și mai ales cu tinerii, pentru că o altă caracteristică a societății contemporane este uitarea istoriei. Nu ne mai cunoaștem trecutul și se uită și marile erori, și marile orori ale istoriei. Și, de aceea, umanitatea continuă să facă acele erori. Prin istorie, putem să ne reconstruim viitorul.
– Nu v-a fost teamă să nu deveniți prea academic în romanul dvs.?
Am fost puțin îngrijorat la început, deoarece într-adevăr acest lucru se putea întâmpla, dar apoi, după ce am început să scriu, această îngrijorare a dispărut. Când am scris romanul, a trebuit să-mi scot hainele de profesor, a trebuit și să șterg multe pagini pe care le scrisesem, pentru că mi-am dat seama că erau prea specializate, pentru că voiam să povestesc și despre perioada aceea din punct de vedere istoric, dar am înțeles că nu trebuia să o fac. Cunoașterea perioadei respective trebuia să provină din interior, cititorul trebuia să vadă acea epocă și acele locuri prin ochii personajelor. Am tăiat peste 250 de pagini.
– Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la romanul dvs., dincolo de excelenta documentare și descriere istorică, a fost scrierea acestuia pe mai multe voci. A fost complicat să faceți acest lucru, să schimbați tonul la fiecare nou capitol?
Nu a fost ușor, dar a fost lucrul cel mai frumos, pentru că și mie, în literatură, îmi plac romanele polifonice. Pentru că romanele polifonice îți dau o idee plurală asupra lumii și a realității care ne înconjoară, și a vieții mai multor ființe umane. Iar eu am înțeles că trebuia să fac acest lucru pentru că și Caterina are o identitate plurală, ca fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi se transformă în timp, devine o persoană diferită de cea de dinainte. Povestind viața unei persoane, de la naștere și până la moarte, este ca și când ar trebui să povestești viața mai multor persoane diferite.
Pentru mine, erau mai multe Caterine – copil, fată, femeie, sclavă, mamă. Fiecare dintre aceste Caterine trebuiau povestite de persoane diferite, care a întâlnit-o într-un timp și un spațiu diferit.
Așa s-a născut povestea, dar evident pentru un scriitor partea cea mai dificilă este scrierea. Cum am făcut-o? Am scris această carte într-o ordine de serial, pe capitole – capitolul 1, capitolul 2, capitolul 3 etc. Și de fiecare dacă când scriam un capitol, încercam să devin acel personaj. Și numai după ce terminam un capitol, deveneam un alt personaj, sunt practic mai multe romane aici. Fiecare personaj vorbește la persoana întâi. Și asta înseamnă că și atunci când protagonistul este o femeie, eu mă transformam în femeie. Și acesta este unul dintre lucrurile frumoase ale literaturii.
– E greu pentru un scriitor bărbat să scrie din perspectivă feminină?
Da, e greu, trebuie să uiți de tine și să încerci să înțelegi în profunzime viața unei femei.
– După ce am citit romanul, m-am dus la biografiile lui Leonardo da Vinci pe care le-aveam acasă și cea mai recentă era a lui Walter Isaacson (apărută în traducere românească la Editura Publica). Și acolo se spune că Caterina era o țărancă din Vinci sau de lângă Vinci.
E ceea ce credeam și eu acum câțiva ani. Dar nu există niciun fel de document, era doar o ipoteză și nu mi-a explicat nimic despre relația dintre această mamă extraordinară și acest copil extraordinar. Eu cred, de cele mai multe ori, că momentele de geniu ale umanității provin și dintr-un moment de traumă, de durere foarte mare. Există întotdeauna ceva la originea marilor poeți, marilor scriitori, marilor artiști. Și cred că și la originea geniului lui Leonardo stă această relație cu o mamă extraordinară, singura femeie din viața lui Leonardo, singura dragoste a lui Leonardo. În notele lui, există o povestire a unui vis, iar în acest vis Leonardo visa că face dragoste cu mama lui. E un vis cutremurător, era îndrăgostit de Caterina.
– Ați descoperit acel document despre originea Caterinei acum opt ani, așa cum am citit la finalul romanului. Cum este el privit acum de istoricii epocii, mai ales cei italieni, a stârnit dezbateri?
Da, au fost niște dezbateri, dar documentul a fost acceptat, pentru că este un document real. Ca istoric, și eu spun că documentul nu îți dă o certitudine absolută, pentru că nu se scrie expres că Caterina era mama lui Leonardo. Documentul este un autograf al tatălui lui Leonardo, notar, iar în document tatăl nu putea scrie că aceasta este femeia cu care am avut o relație și copilul ei este copilul meu, pentru că era un delict din punctul de vedere al legii florentine. Un delict împotriva proprietății private pentru că, fiind sclavă, Caterina era „un obiect”. Deci din punct de vedere istoric, vorbim despre o ipoteză, dar în acest moment este ipoteza cea mai probabilă.
– Cât de greu este să scrii astăzi despre cerchezi? Mai au ei aceleași tradiții precum cele descrise în carte?
Este foarte greu, deoarece este un popor misterios, iar în Occident este foarte puțin cunoscut. Când eu am citit în document „Caterina sclavă cercheză”, nu știam nimic despre aceștia. Nici în Italia nimeni nu știa nimic, nu erau cărți, nu exista documentație. A trebuit să muncesc mult să caut cărți, relatări de călătorie ale unor călători care, încă din perioada Renașterii, au mers în Caucaz. Din fericire, am găsit multe informații.
– Ați reușit să ajungeți în acea zonă?
După ce am publicat cartea, da. Înainte, din păcate, nu. Mie-mi place mult să călătoresc. Și în descrierea tuturor locurilor din carte (Fes, Mallorca, Sinai etc.), mi-am folosit și propriile impresii, pentru că am călătorit acolo. De exemplu, în Egipt, nu am fost ca turist, ci am traversat deșertul ca un beduin. Îmi place călătoria ca aventură, nu ca turist.
Îmi lipsea un singur loc, Caucazul, pentru că lumea Caterinei, Cerchezia, aparține Rusiei și e un război acolo. Și atunci când am scris cartea, primul capitol este imaginația mea, bazată pe cărți, desigur. Dar, după publicarea cărții, entuziasmul poporului cerchez a fost atât de mare, încât au realizat traducerea în limba rusă a cărții și m-au invitat acolo. Eram puțin îngrijorat, pentru că să mergi în Rusia în această perioadă e cam complicat, dar nu am fost la Târgul cărții de la Moscova, unde m-au invitat, ci în Cerchezia, unde cerchezii m-au primit cu un entuziasm extraordinar. Mă salutau pe stradă, spuneau „Trăiască Caterina!”, care devenise o eroină națională, voiau să facă un monument cu Caternia și cu băiețelul Leonardo în brațe în locul monumentului cu Lenin, care încă mai este acolo.
– Care era condiția femeii în acea perioadă? Erau toate aflate la periferia societății, a familiei? Într-un loc din carte, la pag. 260, spui, de exemplu, că „nu e bine ca femeile să citească…”
Era concepția obișnuită în acea epocă, era ceea ce spuneau preoții și predicatorii în biserică – „Nu trebuie să li se permită femeilor să citească, femeile trebuie să-și vadă de viața lor, de familie, de copii, nu să citească.” Pentru că apoi încep să aibă idei periculoase, precum libertatea. Era o situație foarte tristă, femeile și fetele erau considerate inferioare bărbatului, de biserică, de filosofie, de cultură. Și cu atât mai mult Caterina, care era sclavă. Dar și femeile libere practic erau sclave – sclavele tatălului, ale fratelui, ale soțului. Dar în acea epocă, în Renaștere, începe încetul cu încetul eliberarea femeilor. Și există mari scriitori din acea perioadă care spun că femeia e la fel cu bărbatul, apar primele mari scriitoare femei în Franța și în Italia.
Și în acest roman apar personaje care încep să conștientizeze că femeia este pe același plan cu bărbatul, chiar superioare lui. Unul dintre personaje chiar spune că femeile sunt superioare nouă, bărbaților, pentru că ele știu ce înseamnă viața, ce înseamnă transmiterea vieții, frumusețea, în timp ce noi, bărbații, facem doar războaie și producem violență.
– Și ți-ai dorit o abordare feministă în romanul tău, una care să aducă în prim-plan ceea ce reușesc femeile, munca și dăruirea lor?
Cred că da. Înainte de a scrie acest roman, am citit cu atenție „Povestea slujitoarei”, de Margaret Atwood. Iar povestea Caterinei este la fel, nu se întâmplă în viitor, ci în trecut. Din fericire, Florența nu era Gilead-ul lui Atwood, dar aceste femei erau sclave, iar de cele mai multe ori erau sclave sexuale, exploatate de stăpân, iar copilul era îndepărtat, așa cum a fost și Leonardo. Exact ca în povestea lui Atwood, Caterina era o „slujitoare”.
– Până când au existat sclavi în Florența și în orașele din jur? Întreb asta pentru că în Țările Române ultimii sclavi/robi țigani au fost eliberați abia în a doua jumătate a secolului 19.
În Italia, până în secolul 18, dar rămăseseră foarte puțini, pentru că acest fenomen al sclaviei care era înainte normal în Mediterană, se diminuează foarte mult după întemeierea Imperiului Otoman. După cucerirea Constantinopolului, și asta este o poveste care privește și România, turcii întrerup fenomenul sclaviei, pentru că până atunci Marea Neagră era legată de Marea Mediterană. În Mediterană se întrerupe marele trafic comercial, provocând decăderea Veneției și a Italiei. Iar printre mărfurile care veneau din Orient erau și sclavii, sclavele. Și, în plus, economia și societatea nu mai aveau nevoie de această forță de muncă. Sistemul de sclavie s-a tranferat peste Ocean și a devenit o parte fundamentală a economiei coloniale.
– Cărțile și pasionații de cărți fac parte dintre personajele preferate de dvs. Erau așa de importante cărțile în Evul Mediu?
Cărțile erau foarte importante. De altfel, în Evul Mediu, înainte de inventarea tiparului, cărțile erau scrise de mână, deci erau foarte rare și foarte scumpe, iar persoanele care știau să citească și scrie erau foarte puține. Deci exista o diferență socială. Apoi, în perioada Renașterii, odată cu inventarea tiparului, cartea devine din ce în ce mai accesibilă, se răspândește educația și, deci, și ideile, și libertatea de gândire. Iar acest lucru va duce la noi conflicte, la noi războaie, războaie religioase, conflicte filosofice, de gândire. Asta e istoria umanității.
– De asemenea, cât de mult ți-ai dorit să tragi un semnal de alarmă împotriva nepăsării concetățenilor noștri față de refugiații din Orient?
Încă de la început povestea Caterinei nu a fost, pentru mine, o poveste din trecut, ci o poveste din prezent. Această fată care traversează Mediterana, înfruntând multe umiliri și multe probleme, este simbolul fetelor de astăzi care traversează Mediterana. E o problemă comună Europei și întregii lumi. Dar în Italia noi o simțim mai puternic, pentru că Italia se află în mijlocul Mediteranei, iar Sicilia este chiar în fața Africii. Și în fiecare zi ajung acolo bărci cu sute de oameni, pe care unii dintre politicienii noștri îi consideră niște gunoaie umane. Pentru mine, acest lucru este îngrozitor – femei, copii, mulți dintre ei mor în mare. Mii și mii au murit în acești ani. Din punctul meu de vedere, Caterina este simbolul acestui lucru.
Și acesta este rolul literaturii, după părerea mea. Pentru că o carte frumoasă, care i-a plăcut cititorului, nu trebuie să-i lase, la finalul lecturii, doar plăcere, ci trebuie să-l facă și să deschidă ochii asupra realității, să-l facă să gândească, trebuie să-l schimbe. Aceasta este speranța mea.
– După o carieră remarcabilă în studiile leonardiene și în filologie, după experiența acestui roman, intenționați să mai scrieți ficțiune istorică sau vă veți concentra tot pe cercetarea academică?
De fapt, am scris un nou roman, nu e un secret, pentru că apare în Italia miercurea viitoare, care are în centru chiar ceea ce vorbeam mai devreme, inventarea cărții moderne în Renaștere.
– Mulțumiri!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași, Editura Humanitas Fiction. Mulțumiri multe și interpretei noastre de la interviu.)
