Pentru mine, volumul „La marginea unui codru nesfârșit”, de Leo Vardiashvili, a fost una dintre cărțile toamnei, mai ales că știam foarte puține despre Georgia, traumele ei, literatura de aici. Scriam despre cartea apărută la Editura Trei, în traducerea semnată de Mihaela Buruiană: „Volumul lui Leo Vardiashvili are în prim-plan călătoria de întoarcere și de căutare făcută de Saba, care încearcă să descopere indicii care să-l ducă spre găsirea tatălui și fratelui său. Un subiect important, care se apropie de o intrigă polițistă sub forma unui roman puzzle, dar temele care domină romanul sunt cu totul altele – cea despre o țară în reconstrucție, care încearcă să se împace cu trecutul său; cele care reunesc niște personaje absolut senzaționale și care poartă pe umerii lor toată durerea lumii, pentru că și-au pierdut fiicele sau mama sau tatăl sau frații într-un război civil creat de politicieni și de autoritățile comuniste și post-comuniste. Suferința personajelor, vii sau moarte, pierderie suferite de acestea și vocile lor domină fundalul acestui volum care se citește foarte repede, dar care este, în același timp, foarte greu și foarte trist – o călătorie prin Georgia și Osetia care te lasă fără cuvinte.”
Interviul meu de la FILIT 2025 cu scriitorul Leo Vardiashvili a fost atât profund, dar și convivial, într-o atmosferă frumoasă care m-a făcut să apreciez și mai mult romanul, dar și lumea georgiană:
– Ai plecat din Georgia la o vârstă fragedă. Cum a influențat experiența de refugiat felul în care privești lumea și literatura?
E o întrebare foarte bună. Să vii dintr-o țară ex-sovietică în Marea Britanie e un mic șoc cultural. Dar, într-un fel, mi-a dat aproape o superputere, pentru că am trăit perioada sovietică – îmi amintesc cum trebuia să stau la coadă pentru pâine. Așa că lucrurile din Marea Britanie nu mă deranjează la fel de tare cum îi deranjează pe alții, chiar și pe cei din fostul bloc sovietic, dacă are sens ceea ce spun.
Tind să-mi spun mereu: „Rezolvă-ți singur micile enervări, sunt doar neplăceri minore”. Pentru că îmi amintesc vremurile când nu aveam curent – doar o oră pe zi, ca în România. Și dacă îți amintești asta, deodată… câți ani ai?
– Am 46 de ani.
Eu am 42 de ani, deci știi exact despre ce vorbesc. Și atunci când nu-ți merge wifi-ul, nu mi se mai pare deloc o tragedie. Doar zici: „Eh, lasă, e ok.”
– Iar în magazinele din Europa de Est nu găseai nimic, iar în Marea Britanie aveai de toate.
Exact! Țin minte prima dată când mama mea a venit în Marea Britanie – ea a rămas în Georgia o vreme, cât timp noi ne mutasem deja aici. Prima dată când a venit la Londra, am dus-o la supermarket. Îi place vinul, așa că am dus-o la raionul de vinuri — era un culoar uriaș, plin doar cu sticle de vin. A rămas cu gura căscată: „Toate astea sunt de vânzare? What the fuck?” Ea a crescut în Uniunea Sovietică, așa că să vadă așa ceva era de-a dreptul uluitor.
– Aveți vinuri bune în Georgia, nu-i așa?
Da, suntem foarte mândri de vinul nostru. Cel roșu e mai bun decât cel alb, dar ambele sunt excelente.
– Cât din romanul tău e inspirat din viața propriei familii? E o întrebare tipică, știu, dar sunt curios.
Cam 10%.
– Doar 10%?
Probabil, da.
– Deci e destul de ficționalizat…
Da, adică începutul seamănă puțin cu viața mea. Noi am plecat în 1995, după războiul civil din Georgia. Personajul pleacă și el în timpul războiului civil. Dar ideea principală e că eu nu m-am mai întors în Georgia timp de vreo 10-11 ani, cam așa ceva. Și la fel se întâmplă și cu personajul principal din roman — la el e vreo 16 sau 17 ani. Dar tocmai ideea asta, de a te întoarce într-un loc pe care ți-l amintești din copilărie și care acum e cu totul altfel, asta m-a făcut să vreau să scriu romanul. De acolo, povestea o ia complet pe calea ficțiunii. Apoi, animalele de la grădina zoologică, cele care au scăpat în 2015 — asta chiar s-a întâmplat în realitate. Caută pe Google, sunt poze cu hipopotamul, cu ursul, cu toate. M-am simțit obligat să „fur” episodul ăla 🙂
– Cât de mult înseamnă părinții tăi pentru tine, curajul celor cărora le-ai dedicat această carte?
Asta e o întrebare foarte bună. Tata era mai tânăr decât mine acum, cu vreo câțiva ani, când a plecat din Georgia. Și dacă încerc să-mi imaginez acum că aș lăsa totul în urmă — casa, tot ce am în Marea Britanie, jobul, mașina, absolut tot — și aș pleca undeva… nu pot. Pur și simplu n-aș putea s-o fac.
– Poate acel curaj vine atunci când trebuie, când e vorba de război, ca în Ucraina, sau ceva de genul ăsta.
Da, exact. Și de-aia am atâta admirație pentru părinții mei. Au avut curajul să o facă.
– Deci tatăl tău a plecat singur cu tine și cu fratele tău?
Da. Mama a rămas acasă. Ideea era că vom pleca doar câțiva ani — cât timp era greu în Georgia. Să mergem în Marea Britanie, să facem școală, să avem o educație și apoi să ne întoarcem. Dar știi cum e… școala duce spre liceu, liceul spre universitate, și până la urmă am rămas acolo.
– Mi-a plăcut foarte mult, în romanul tău „La marginea unui codru nesfârșit”, personajul Nodar. Cum este poporul gruzin, este precum Nodar, descurcăreț și ospitalier?
Cred că Nodar e, cum să spun… nu vreau să zic un stereotip, dar e un georgian în esență. E amuzant, ospitalier. Ar renunța la ultimul său lucru ca să ți-l dea ție. Și da, e un clișeu – dacă cauți Georgia pe Google, ospitalitatea e primul lucru despre care se vorbește. Dar Nodar e mai mult un amestec din toți șoferii de taxi pe care i-am întâlnit personal în Tbilisi. Au întotdeauna simțul umorului, mereu au chestii interesante de spus. Așa că l-aș numi inima romanului. E atât de bun încât aproape devine principalul personaj al cărții, zic eu.
– Ai plănuit de la început să construiești romanul ca o vânătoare de indicii? O poveste ca un puzzle?
Da. Am vrut să scriu ceva ușor de citit, care să te facă să revii, iar indiciile erau o metodă de a face asta. La fiecare capitol sau la câteva capitole, apare un indiciu care te atrage să citești mai departe, urmărind personajul principal în această căutare. Ideea de a lega povestea de Hansel și Gretel a venit aproape la final. Inițial, romanul se numea ca manuscrisul pe care îl găsește Saba. Și apoi mi-a venit ideea: „Stai puțin, asta începe să sune ca Hansel și Gretel. Hm, interesant.”
– Deci mentorii tăi au fost Frații Grimm?
Da, absolut. Exact! Părinții mei îmi citeau poveștile lor când eram copil, ceea ce e, sincer, ciudat. Sunt povești despre crime, canibalism, și totuși… le citeau copiilor. Cred că basmele sunt ca un filtru, o metodă de a-i introduce pe copii în lumea reală fără să îi sperii de moarte.
– Ce rol joacă magia sau realitatea magică în literatura ta și în literatura georgiană?
Mi se pare distractiv să scriu astfel, știi… îmi place să scriu lucruri puțin magice. În plus, îți oferă perspective diferite asupra poveștii, pe care altfel nu le-ai avea. Chestia cu basmele, cu trecerile între lumi, e un alt mod de a privi o problemă foarte umană și îmi place asta. Romanul pe care îl scriu acum are și el elemente de lucruri suprarealiste care se întâmplă. Nu e plasat în Georgia, dar are georgieni în el. E un roman istoric, plasat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar foarte mult în stilul primului roman.
– Cred că Irati fuge nu doar de poliție, ci și de adevăr. Cât de greu crezi că e să accepți propriul adevăr și faptele trecutului?
Cred că e foarte dificil. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost pentru tata să se întoarcă. Eu aveam 12 ani când am plecat și tot mi-a fost greu să mă întorc. Iar el avea o viață întreagă acolo – soție, copii, casă, tot. Așa că pentru el ar fi fost extrem de dificil.
– Cât de importantă este tema exilului în literatura contemporană? Crezi că diaspora georgiană are o voce proprie?
Cred că tema exilului e importantă pentru mine personal, pentru familie, pentru istorie, dar cred că și pentru Georgia, pentru că mulți georgieni au emigrat. Și mi se pare o pierdere imensă – e ca și cum țara și-ar pierde talentul. Eu vreau ca Georgia să devină un loc unde generația tânără să vrea să rămână și să-și lase amprenta aici, în loc să plece în altă parte să facă asta. Sper că asta se va întâmpla într-o zi. Cred că sunt progrese, lucrurile se mișcă încet, dar sigur. Politica recentă n-a ajutat prea mult, dar generația nouă îmi dă speranță.
– Dar azi, cum e Georgia? E sigură?
100% sigură, da. Dar există tulburări, instabilitate politică. Adică, poți să te uiți la știri și vezi ce se întâmplă. Dar ceea ce îmi dă speranță e că Georgia a trecut prin situații similare înainte. Istoric, Georgia a fost invadată de peste 30 de ori și totuși încă există. Asta îmi dă multă speranță în încăpățânarea noastră de a supraviețui. Cred că putem trece și peste asta, în multe privințe.
– Relația dintre tată și fiu, centrală în roman, e încărcată de tăcere și vinovăție. În ce fel relația tată-fiu din roman reflectă relația ta cu generațiile anterioare?
Cred că ceea ce a trăit familia asta e un fel de traumă, iar aceasta se transmite din generație în generație. Și adesea nu se vorbește despre ea, nici măcar între tată și fiu, așa cum se observă în roman. Cei doi frați încearcă să afle de ce… și împreună cu cititorii încearcă să înțeleagă de ce tatăl lor s-a întors în Georgia. Cred că este un efect al imigrației sau al traumei – e greu să vorbești despre asta, iar majoritatea oamenilor aleg să nu facă lucrurile dificile, așa că pur și simplu nu vorbesc. Vorbesc prin acțiuni, prin ceea ce fac. Și de asta cred că ficțiunea e atât de importantă: jurnalismul sau non-ficțiunea îți spun faptele, dar nu-ți explică de ce tatăl nu le-a spus copiilor motivul pentru care s-a întors în Georgia și de ce a dispărut. Ficțiunea îmi permite să spun povestea asta și sper ca cititorii să înțeleagă cum stau lucrurile.
– Cum a fost primit romanul în Georgia?
Foarte bine. A fost amuzant să-l traducem. Nu eu am făcut traducerea propriu-zisă, dar am lucrat foarte mult cu traducătorul timp de trei-patru luni, ca să fie totul exact cum trebuie, pentru că e singura altă limbă pe care o vorbesc cu adevărat. Așa că am putut să ajut la traducere și a fost foarte simpatic. Multe lucruri din versiunea engleză, de exemplu explicații despre cultura georgiană, le-am putut sări: „Nu trebuie să-ți explic cum se face vinul în Georgia”, ei deja știu. Chestii de genul ăsta. Amuzant e că am petrecut și ceva timp încercând să traduc expresii și proverbe georgiene în engleză. Așa că a fost o ușurare să putem păstra expresiile așa cum le foloseam în georgiană. Și toate înjurăturile, traduse direct 🙂
Ai observat diferențe de interpretare între percepțiile din diferite țări?
Între georgieni și toți ceilalți, da. Dar între cititorii occidentali, reacția e în general aceeași: „Ah, nu știam că Georgia e așa. N-aveam nici cea mai mică idee”. Oamenii tind să creadă că Europa de Est, toate țările fostului bloc sovietic, sunt doar pete gri pe hartă… Dar nu e deloc așa. România e diferită de vecinii săi, Georgia e diferită de vecinii săi, fiecare loc are propria istorie și merită explorat. Asta au descoperit cititorii occidentali: „Mulțumesc că mi-ai spus despre Georgia. N-aveam idee.” Mulți oameni au ajuns în Georgia datorită romanului, ceea ce e grozav.
– Cât de greu e astăzi să treci în Osetia, o zonă destul de gri, despre care scrii? În romanul tău, trecerea graniței e complicată.
E complicat și, în același timp, nu chiar, dacă mă înțelegi. Dacă ești dispus să-ți riști viața, da, poți trece. Peste munți. Poți fi împușcat, nu știi dinainte. Am mers până la graniță și am stat de vorbă cu oamenii de acolo, iar ei mi-au spus lucruri îngrozitoare: oamenii sunt răpiți și sunt soldați la graniță, dar nu poartă uniforme specifice, nu știi cine sunt. E o graniță oficială-neoficială, unde nu vrei să te aventurezi.
– Cum e percepută literatura georgiană în lume astăzi?
Cred că devenim mai cunoscuți, prin literatură, film și muzică. Sunt câteva filme georgiene recente care atrag atenția, ceea ce e foarte frumos. Dar Georgia a avut mereu o scenă activă de film și artiști, scriitori, chiar și în perioada sovietică, iar acum continuă să se dinalizeze. Sper să se traducă și mai mult. De exemplu, un nou roman al lui Nino Haratischwili a fost publicat și am citit jumătate, îmi place mult. Astfel de lucruri ajută la promovarea țării.
– Crezi că faptul că scrii în engleză are un efect pozitiv asupra vânzărilor? Dacă ai scrie în georgiană, ai avea același succes?
Asta e problema, nu? Dacă aș fi scris în georgiană… În Georgia, da, probabil s-ar fi publicat, dar n-ar fi ajuns aici. Cred că scriind în engleză atragi atenția, și sper că astfel se atrage atenția și asupra Georgiei. Aș spune editorilor că există atât de multe romane grozave georgiene (dar și românești) acum, încât aici există o adevărată comoară, în vederea traducerii lor în engleză. Astfel ai 20-30 de ani de literatură bună la dispoziție.
– Poate succesul vine mai ușor dacă te naști într-o țară occidentală.
Da, simt că sunt un pic ipocrit pentru că am scris „La marginea unui codru nesfârșit” în engleză, dar cred că atragerea atenției asupra țării și a literaturii ei e un pas înainte. Probleme financiare, care nu permit pentru moment promovarea acestor literaturii în lume, se vor rezolva de la sine. Dacă editorii văd că există un potențial neexploatat în România sau în Georgia, vor veni, pentru că sunt și bani de făcut.
– Ultima mea întrebare, deja clasică: Cum îți place la FILIT?
E doar prima zi pentru mine, dar e mult mai mare decât mă așteptam. Credeam că e un festival micuț, dar e mai aproape de Festivalul de la Edinburgh decât orice alt festival la care am fost. La Edinburgh au fost 400 de evenimente, aici sunt 200, deci nu e departe. În Marea Britanie nu prea sunt festivaluri de genul ăsta. Mă simt foarte bine că sunt aici și abia aștept să văd și câteva evenimente.
– Mulțumiri!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași, Editura Trei.)
