Scriam acum 10 zile, când am terminat volumul „1994”, de Mugur Grosu, apărut de curând la Editura Paralela 45:
„1994. Mugur Grosu e pe cale să împlinească 21 de ani și se află în fața primelor decizii cu adevărat importante din viață – cum își va construi viitorul, cum își va găsi și aprofunda prima iubire, cum va scăpa de tutela părinților și a rudelor, care-i sunt adevărații prieteni, cei care vor rămâne aproape și în anii ce vin? Suntem la doar primul volum dintr-o trilogie și sunt foarte curios ce urmează. Naratorul este un personaj fascinant și mi-e cu atât mai aproape cu cât diferența temporală dintre generații este aproape inexistentă – și noi am suferit din dragoste, și noi căutam desprinderea de părinți, și noi mergeam în Vamă sau la Costinești. Volumul este abil construit – utilizând atât proza tipică unei adolescențe târzii, cu multiple căutări, sentimente și gânduri, dar și poezia (despre care autorul spune la fiecare pas „Am scris mai apoi…”, semn că acestea sunt fragmente scrise mai târziu, dar cu gândul la trecutul) sau fotografia blurată, care oferă indicii asupra trecutului. Așadar, tinerețe, entuziasm, muzică, dragoste, filosofie, autenticitate. Mi-a plăcut.”
Așadar, ce spune Mugur Grosu despre acest prim volum dintr-o viitoare trilogie, într-un interviu pe care mi l-a acordat în aceste zile:
– Cum ți s-a părut această idee, Colecția „Prima dragoste” de la Editura Paralela 45? Cum ai primit propunerea?
Citisem niște autori din colecție, foarte diferiți, și mi-a venit în minte un loc din Elveția, Vitra Campus, unde au fost invitați să propună câte-o construcție niște arhitecți legendari, precum Frank Gehry, Zaha Hadid, Tadao Ando, Álvaro Siza etc. Câțiva erau încă la început de drum, iar provocarea i-a stimulat să facă lucruri extraordinare, să evolueze. Păstrând proporțiile, asta mi s-a întâmplat și mie: mestecam de foarte mulți ani în cap ideea romanului, dar dragostea nu era invitată la masă, făcea mai degrabă parte din peisaj; abia când a venit propunerea mi s-a aprins beculețul – am unit niște puncte pe care le neglijasem și mi s-a conturat pentru prima oară o imagine limpede de ansamblu. Și uite-așa m-am înhămat, în fine, la primul meu roman; deși e a noua mea carte, e foarte diferită de ce-am mai încredințat hârtiei. Când a citit manuscrisul, Diana Iepure mi-a zis că-i foarte bucuroasă că m-a provocat să îl scriu, și că ar trebui să-mi iau mai în serios vocația de prozator. Îi sunt recunoscător că a crezut în proiectul ăsta și a găsit resurse de entuziasm când îmi pierdeam tonusul și mă mușcau îndoielile.
– Ai deja ideea, planul și un orizont de așteptare pentru volumele 2 și 3? Ai ales de la început acest format, în trei volume?
Inițial crezusem că totul va încăpea într-o carte pe măsura colecției. Totul urma să se-ntâmple în anul care dă titlul, 1994. Pentru a contura și fantoma care bântuie povestea de dragoste urma doar să schimb niște scene cu altele, din trecut și din viitor. Dar ea trebuia să rămână o fantomă. Pentru cititorii mai tineri erau necesare însă și clarificări de context, – să se descurce fără note de subsol, care i-ar scoate din film și i-ar plictisi, cum bănuiesc că pățesc azi cu „Roșu și Negru”, capodopera lui Stendhal care mă pasionase în adolescență da-l lasă rece pe puștiul de-acum; și care, apropo, inițial a avut și subtitlul „Cronica anului 1830”. Aveam de ales între a-i rupe pe cititori cu efecte de stroboscop, de la prea multe zoom-uri și rezolvări sumare, sau a mă desfășura într-un cadru mai larg. Am ales ultima variantă, și am recurs la un artificiu riscant: să leg trei cărți. În prima, fac un salt înapoi după introducere și mut startul călătoriei mai adânc în trecut, de unde urcăm spre punctul din care-am plecat, ca vântul Ecleziastului. „Tema” anunțată de titlu devine timpul celei de-a doua cărți, iar fantoma care deschide cercul în prima carte îl va închide în ultima, când va prinde carne și își va desăvârși arderea.
Mi-am luat inima-n dinți și i-am comunicat Dianei doar o parte de adevăr: că am decis să scriu două volume, invocând modelul filmului Kill Bill (și el gândit inițial într-un singur volum; dar, pentru că depășea 4 ore, a fost împărțit în două, iar Tarantino n-a mai fost nevoit să taie nimic). Am invocat pilda asta și ca pretext pentru faptul că-n prima carte nu voi spune nimic despre ce a dat titlul cărții. Cine naiba e Bill? Ce-i cu afurisitul de 1994? Mergi, te rog, pe mâna mea și urmează-mă în următoarea carte. E un pariu riscant, trebuie să ne creadă și cititorul. Abia după ce i-am dat primul manuscris și-am primit undă verde i-am dezvăluit Dianei tot planul: să publicăm o trilogie. Am invocat, ca model, penultima mea carte, „principala morengo” (epuizată rapid, deși era de poezie), și ea împărțită în trei (capitole): galben, roșu și negru. Sunt ciclurile arderii: scânteia, vâlvătaia și scrumul – dar nu în sens sepulcral, ci regenerativ, ca-n mitul păsării Phoenix. De altfel, tot acest drum la care invită cartea e punctat de autoincendieri și învieri succesive; doar întregite capătă sens. Astfel, 1994 nu va nici o carte care datează („despre” 1994), nici o succesiune de picanterii în jurul unei povești de dragoste, ci un roman de formare. Un bildungsroman. N-ar fi devenit asta dacă nu era provocarea Dianei, care m-a stimulat să văd adevăratele mize, o „vină” pe care a consimțit să o împărțim.
– Cum ai reușit și ai gândit conceperea primului volum – text + imagine? Ce a venit mai întâi – probabil textele – și cum ai ales fotografiile?
La început a fost textul, clar. Dar succesiunea cadrelor era, cumva, cinematografică. Diana mi-a spus că s-ar putea face un film după carte, măcar niște scurtmetraje inspirate de unele capitole sau fragmente – precum „Omul de la trianglu”. Mi-a surâs ideea, mai ales că în ultimii ani am și colaborat profesional cu industria, dar nu ca autor, ci ca slujbaș mărunt în orice s-a nimerit, de la figurant la asistent de costume – pentru partenera mea Lumi Mihai, care e profesionistă-n domeniu, și-a adunat trei nominalizări la Gopo. Am făcut-o cu entuziasm și smerenie, fără să știu dacă merit un loc pe generic, pentru că urmăream doar să prind din interior mecanismele lumii filmului. Cum prindeam un răgaz eram ochi și urechi la tot ce e-n măruntaiele acelei lumi fascinante. Filmul e doar alt fel de a spune o poveste, poate mai potrivit lumii noastre, și vreau să fiu parte din asta cumva, indiferent când și unde se poate. Nu știu dacă asta mi-a contaminat scrisul iar Diana s-a prins, cert e că ea a venit cu ideea să completăm cartea cu niște imagini. Poate pentru că ea își dorește enorm să-i captiveze pe cei tineri și s-a gândit să-i convingem și prin imagini să ne-nsoțească în această călătorie.
În mintea mea s-a făcut inițial un rapel neverosimil la cărțile lui Jules Vernes, la ilustrațiile care îmi stimulau imaginația și mă ajutau să-mi conturez mai bine personajele, intriga. O-ntâmplare fericită făcuse că vechiul meu prieten Dragoș Lumpan începuse să-și publice arhivele foto din anii ’90, epuizase ciclurile 90-91 și 92-93, se apucase de cele din 94-95 și redescoperise niște fotografii pe care mi le făcuse în camera mea din Constanța în toamna lui ’94, chiar înainte să fiu luat în armată, și când ne cunoscusem printr-un prieten, zis Vamă, care-i și personaj pasager al cărții. Ne-am entuziasmat și-am zis că poate punem la cale o colaborare. Întâi m-a invitat el la un eveniment, unde-a făcut o proiecție din arhive iar eu am citit în premieră din cartea încă în lucru. Apoi l-am invitat eu să publice niște fotografii în acest prim volum. Iar în septembrie, invitați de Diana, vom face împreună o expoziție și o dezbatere prilejuită de carte. În care sunt și fotografii făcute de mine, dar ale lui Dragoș sunt prețioase și prin această încărcătură poetică pe care suprarealiștii o numeau, deloc arbitrar, „hazard obiectiv”.
– Continuând felul în care ai conceput acest roman – ce poți spune despre versurile de la finalul fiecărui capitol? Sunt fragmente din ceea ce ai scris mult mai târziu, așa cum pare din volumul tău, sau sunt create tot pentru roman?
Mulți scriitori au debutat ca poeți iar apoi, din diverse motive, s-au apucat să scrie cărți cu mai multă priză la public. Nu-i un secret că poezia, deși celebrată pompos (de la programa școlară la „ziua culturii naționale”) e de fapt o Cenușăreasă, un aurolac, un orfan lăsat în stradă, să se descurce de capul lui. Dacă aflăm că s-a dovedit genial îl vârâm în programa școlară și gata, ne-am făcut datoria. Astea fiind amintite, e un miracol că se mai scrie și publică, aproape suicidal, poezie de cea mai înaltă ținută, chiar dacă tot mai puțini sunt dispuși s-o observe măcar. În cheia asta, mă autodenunț ca unul dintre fanaticii ei, care n-a abandonat-o o clipă, dimpotrivă, o urmărește și cultivă în toate formele ei – mai ales unde nu o mai recunoaștem ca atare (muzică, artă, dans, film sau arhitectură), pentru că azi poezia pare c-ar fi exclusiv fieful literaților sau literataților (în primul caz e confiscată de-o castă, și-atunci e percepută ca ermetică, plicti, bolnavă, în al doilea e abuzată de veleitari, care toarnă șiruri infite de combinații expirate pentru că li se pare că la asta se și reduce poezia, la formă). În fapt, punerea-n versuri e doar o explicitare a prezenței ei. Încheind fiecare capitol cu câte-un text explicit poetic, nu fac decât să semnalez o dimensiune care, altfel, poate scăpa vederii. E ca o adiere care, pentru câteva clipe, îndepărtează vălul dintre profan și sacru. Fiind un roman nonfictiv, mi-am impus un exces de autenticism și-am inserat numai versuri pe care le scrisesem deja, în circumstanțele evocate anterior, în proză. Fiecare capitol are, astfel, două chei convenționale de lectură, prima (și cea dominantă) în proză, alta, facultativă, în ceea ce ne-am obișnuit să numim și să recunoaștem ca fiind poezie. Pentru asta, ca și în cazul fotografiilor, am cotrobăit intens prin arhive.
– Erai pasionat de fotografia artistică încă de atunci, din 1994?
Tata ne-a băgat morbul fotografiei în casă. Inițial ne imortaliza cu un Orizont, un aparat foto făcut de I.O.R. prin anii 60, foarte limitat. Apoi, după o excursie în URSS s-a-ntors cu mult râvnitul Zenit, altă viață, ba chiar și cu un aparat portabil de mărit fotografii, pe care însă n-a avut niciodată răgazul să-l pună la treabă, iar eu am tot subtilizat piese din el, pentru diverse. De pildă lampa roșie îmi lumina camera foarte frumos, când veneai la mine ziceai că intrai într-o zmeură. Oficial, nu mă puteam atinge de sculele tatii. Până am văzut în librăria de la parter un aparat foto pentru copii, de plastic, tot sovietic, cu nume franțuesc scris în chirilice – Etude. N-am mai avut somn până nu mi l-am luat. Ca să fac rost de bani am pândit multe înmormântări prin Coiciu (cartierul unde-a lucrat o vreme mama, la biblioteca din cartier), pentru că locuitorii musulmani obișnuiau să ducă mortul cu căruța pe ultimul drum și aruncau cu monezi la răspântii. Le-am spus alor mei că procurasem banii de la mersul cu colindul, ceea ce era doar în mică măsură adevărat. Moartea se dovedise mai generoasă, dar nu se făcea să îi tulbur cu detalii morbide. Aparatul se dovedi o „săpunieră” avant la lettre, pe film lat, ca la profesioniști, dar aici se-ncheiau și pretențiile. Nu reglai mare lucru la el, trebuia să ai subiectul la minim 4 metri distanță, să apeși pe buton și să rulezi apoi filmul până la următoarea poziție. Dacă uitai, obțineai niște suprapuneri care azi ar părea „ca o artă”. Singura ispravă notabilă făcută cu el a fost că am capturat debutul scenic al saxofonistului Mihai Iordache, la un jam session, la Festivalul de jazz de la Costinești din ’86. Aveam 13 ani. Dar și acolo fotografiile tatii s-au prezentat mai bine; i-au folosit și lui Mihai, care le-a inclus recent într-un film documentar. Adevărata inițiere în fotografie mi-am făcut-o cu un aparat Praktica, oldie but goldie, cumpărat de la un timișorean care-mi închiriase o cămăruță în Piața Romană, în împrejurări ce vor fi devoalate în cartea a treia. Cu el am făcut și fotografiile din acest volum.
– Poți afirma/confirma că anul 1994 te-a schimbat fundamental?
Da, de la asta plecasem. Un an care m-a dat peste cap. În care m-am rupt de supraeu și orice formă de autoritate sau control și-am trăit ca un hippy. Aveam suficiente ingrediente în el pentru un roman picaresc balcanic gen Trainspotting pe alcool, dar mă bucur că nu m-am oprit aici și m-am înhămat la ceva mai puternic. Plus că, în ciuda popularității imense, sau poate tocmai de-aceea, în cazul cărții lui Irvine Welsh din 1993, puțină lume-a ajuns să mai citească a treia carte din serie, prequel-ul Skagboys (Davaiștii), care după mine-i de fapt cea mai tare și dă greutate și sens primelor două volume, le pune-n altă lumină. În ce mă privește, am preferat să las picanteriile pentru a doua carte, care să deschidă ușa spre-a treia, asigurându-mă că volumele vor rămâne legate. N-ar avea același farmec să parcurgi una fără celelalte, pofta va crește citind.
– Are vreo influență marele Harry Tavitian, pe care-l evoci în romanul tău, asupra a ceea ce reprezinți tu acum?
Enormă. Mi-a fost părinte spiritual, mai târziu mi-am dat seama că a jucat pentru mine rolul acelui „magister ludi” imaginat de Hermann Hesse în „Jocul cu mărgele de sticlă”, după care tânjisem, fără să îmi dau seama că-l întâlnisem deja, pentru că nu avusesem multe raporturi directe. În acea epocă dificilă, influența lui a fost ca un far psihedelic care, în loc să mă-ndrume spre un golfuleț liniștit, cum visează omul „normal”, aurea mediocritas, m-a instigat să-mi călesc corabia luând în piept stâncile cele mai rele. Următorul magistru a fost Marin Mincu, cel care ne-a inventat ca generație literară, și-a dat sufletul arbitrându-ne cu rigoare și onestitate și ne-a ridicat ștacheta unde nu mai are nimeni statura s-o pună. Am tot spus, după dispariția lui am rămas singuri pe lume.. Coteriile literare nu ajută la drumuri cu bătaie lungă, dimpotrivă. Cei prinși în ele se țin pe loc.
– Pe la începutul cărții spui următoarele cuvinte – „Doamne ține-mi dușmanul viu!”. E unul dintre laitmotivele vieții tale?
A fost revelația și refrenul unei prietenii fondatoare. Care-i în inima acestei cărți, alături de dragostea cu care uneori se confundă, alteori se confruntă. În adolescență fusesem marcat de niște cărți, să le zicem de căpătâi, printre care „Citadela” a lui Exupery, care spunea că „există o înălţime de la care, privită, lupta seamănă cu dragostea.” Întâi a fost lupta brută, poate ceva constănțean, apoi lupta pură, care ne-a înălțat, și la una din trepte ne-a revelat cultul prieteniei.
– Care mai e acum relația ta cu Virgil, al doilea cel mai bun prieten al tău, în ordine cronologică? Dar cu Manchi, primul prieten de care povestești?
Cu Manchi am pierdut foarte iute și natural legătura, niciunul n-a ținut cu dinții de ea. Ne-am reîntâlnit din întâmplare în București, s-a nimerit să fim, pentru scurtă vreme, vecini de bloc, la Armenească, eu chiriaș, el gogeamitea proprietarul, ne-am amuzat, am povestit nițel, schimbând diverse lejerități, și la fel de lejer am uitat unul de altul. O vreme îi auzeam vocea la radio, prinsese acel mare val al începuturilor care pe mine mă îngropase spectaculos, cum zic și-n carte, el se ținuse pe coama lui și ajusese departe. Apoi nu l-am mai auzit, gloria radioului a cam apus, și nici nu ne-am mai întâlnit. O fi tăiat-o din țară, ca o cincime din compatrioți. Sper că-i bine. Cu Virgil e altă poveste. Mi-a fost frate spiritual, am crescut unul din altul, am săpat unu-n celălalt treptele pe care ne-am cățărat până ne-am luat zborul, și nimic nu va șterge asta. Când ne revedem, mereu înconjurați de lume și zgomote, îmi amintesc cortul purpuriu din deștertul Citadelei, unde cei doi mari dușmani se-ntâlneau față-n față, se rezemau în arme și-apoi se așezau pe nisip și nu-și spuneau mai nimic, și-acele momente aveau tot ce putea da mai pur o-ntindere de oameni și fire de nisip. Au fost niște vremuri când ne telepatiam, când unul a fost în cumpănă celălalt i-a sărit alături fără să i se spună. Când treci de câteva ori prin asta nu poți dori mai puțin. Așa că, firește, vorbim când ne regăsim, dar știm că n-avem să ne spunem prea multe. E ca și cum te-ai privi în oglindă dar cel de dincolo e înzestrat cu altă voință. Trebuie să respecți asta, fiecare cu apele lui. Când va fi ceva esențial de transmis, sper s-o mai putem face fără cuvinte și să ne auzim. Mă bucură că îl știu viu, îl liniștește să mă știe viu, atât de viu cât poate suporta, hahaha.
– Ce ne poți spune despre Miere – un personaj cheie, peste ani, fără să ne dezvălui identitatea sau amănunte despre ea?
De-aici, de unde sunt acum, Miere e aproape mitologie, atât pentru rolul său inițiatic jucat alături de fratele spiritual, în acel triunghi de tensiuni pure, irepetabil, cât și pentru faptul că viața ne-a înstrăinat treptat, și-atunci imaginea ei mi-a rămas inghețată ca o efemeridă capturată-n rășină și transformată în chihlimbar. Nu spun mai multe, pentru că povestea ei abia și-a spus primul cântec. E un vulcan adormit. Mai vorbim după cartea a treia.
– Constanța a născut în ultimii ani din ce în ce mai mulți scriitori contemporani cunoscuți. E ăsta și meritul Cenaclului de Marți și al Grupului de la Constanța?
Cred că cel mai puternic duh al Constanței este nisipul. El a contiaminat tot, și construcții și oameni. Aproape nimic din ce se construiește aici de peste 2500 de ani nu pare menit să dăinuie. Aproape nimeni din cei ce-au venit, și mai vin, și tot vin, nu rămâne. Poate ne bântuie încă blestemul poetului exilat și constrâns să-și dea duhul aici, Ovidius. Cenaclul de Marți s-a născut și din această conștiință acută a „vidului ovid, cum i-a spus Marin Mincu, cel ce-a întemeiat Universitatea Ovidius pentru a fi apoi dat afară din ea de-o coterie a mediocrilor. Apoi și Cenaclul de Marți, pe care-l coordonase, a funcționat clandestin, până la dizolvarea sa într-o structură mai largă, Asociația Arte/Litere ASALT, pe care-am înființat-o alături de Mircea Țuglea., și care în scurta sa glorie, a avut peste 100 de membri, inclusiv din diaspora. La sfârșitul mileniului trecut erau doar o mână de publicații culturale în limba română pe internet. Una era a noastră. și publica și e-book.-uri. În fapt, eu și George Vasilievici am debutat întâi pe pixeli, nu pe hârtie, cu câte-un e-book. Am fost printre primii autori de videopoeme, și acțiuni de gherilă prin care-am dus poezia în stradă. Nu știu dacă prin asta am reușit să lăsăm vreo dâră locală, însă dincolo de nisipuri ne-am făcut auziți. De-aia și supranumele, cu iz infracțional, de „Grupul de la Constanța”: un exonim. Dacă în urma noastră s-au ridicat alte voci din nisip e doar meritul lor. Și-al nisipului.
– Mulțumesc!
Reverențe!
(Sublinierile și titlul ne aparțin.)
