Spectacolul culinar de la “Donde Jose”, la care asistam în seara aceea în Panama City, nu mi-a mai dat timp să scriu nimic pe Facebook, până am ajuns înapoi la hotel. Mâinile îmi fuseseră ocupate cu o cărăușie farfurie-gură dintre cele mai plăcute, iar ochii, mereu atenți la tot ce se întâmpla primprejur. O sa râdeti de mine și-o să credeți că nu se putea întâmpla nimic, cînd veți afla că restaurantul are doar trei mese. Ei bine, da, are numai trei mese și multe se pot întâmpla, multe lucruri pe care nu le-am mai aflat la alte restaurante. Tot personalul, în frunte cu maestrul și totodată proprietarul localului, Jose, este vizibil și surprinzător de numeros și roia în jurul nostru, gata tot mereu să ne răspundă la zecile de întrebări care ne treceau prin minte. Și toți sub 35 de ani. Personalul (și cu mine), vreau să zic.
În primul rând, să lămurim, „Donde Jose” nu înseamnă „Unde-i Jose?”, cum am crezut noi întâi, la plezneală. Ni s-a explicat că e un fel de ”La Neluțu” sau, pentru obrazuri mai subțiri, „Chez Jean”.
Intruzivă și curioasă foc, ca orice româncă ce se respectă, l-am luat pe Neluțu’ ăsta la-ntrebări. Băiatul e frumos de pică, are doar 31 de ani și are ambiție. Mi-a mărturisit (când m-am dus să-l vizitez la bucătărie, venind de la closet, să nu bată la ochi) că vrea să aducă restaurantul lui în topul 50 al restaurantelor din America Latină. N-am nicio-doială c-așa se va-ntâmpla! Deși, după părerea mea, el ar putea reuși cu brio și la concursul „Cel mai harnic soț din lume”, în caz că ar izbuti să-i pună careva mai repede pirostriile pe cap.
Fiecare din cele 9 feluri de mâncare (două din ele-ah!-deserturi) are o poveste despre țara lui Jose. Cel care servește felul de mâncare următor, adesea chiar Jose în persoană, ne-o zice cu o viteză uluitoare, într-o engleza spaniolizată sau spaniolă anglicizată, nu știu prea bine, ca pe un fel de rugăciune. Bunăoară, un discurs instructiv despre cum s-a format pământul lor, era chiar pe masă, adus și “ilustrat” de o felie subțire, transparentă aproape, de tuna, sub care plutea ceva alb, ca o punte din piatră albă, de un gust dumnezeiesc, cu fel de fel de ghidușii colorate și bune la limbă, presărate pe deasupra. Nu-mi cereți să explic metafora acelei bucățele, ce-o fi fost ea la propriu ori la figurat pentru Jose, fiindcă în timp ce încercam plăceri gustative seriate, nu puteam lua și notițe la geologie.
Mă simt și acum vinovată că la prima poliloghie, care se vroia în engleză, l-am întrerupt și-am articulat un răspicat „Non habla espanol”, puțin impacientă că nu puteam încă începe, până ce omul nu termina ce-avea de spus despre istoria țării lui și că nu bungheam semnificația culinară, deși intuiam că era una nemaipomenit de mișto. Băiatul ni le zicea totuși în engleză… dar era repede, și cu o muzicalitate hispanică. Respect!
Am mai observat că am o dambla. În timp ce mănânc, nu-mi place să mi se vorbească. Cel mult, pot suporta un cântat la vioară, în surdină, mai ales dacă sunt și cu sufletul albastru. Dar povești nu, nu vreau. Sau discursuri instructive pe subiecte de geologie, istorie ori geografie, materii pe care le-am tocit cu destulă obidă în liceu. În fine, hai să lăsăm acum asta. Era distractiv că tot ce pregăteau ei dupa o tejghea, acolo, era la vedere, prin oglinda ușor aplecată. Am pus și poza cu chichița asta, să vedeți ce idee nărăzneață, să știi, atunci când mori de foame ori de poftă, când anume vine și ce anume vine…
Cu ingrediente regionale și rețete locale, Jose îl depășește prin creativitatea gusturilor palatale și prin găselnița asta cu geologia și bucătăria, pe faimosul spaniol, Andres Madrigal, al cărui local „Madrigal” îl vizitasem, fiind considerat de ghidurile Cordon Bleu drept cel mai bun din capitala țării, dacă nu chiar cel mai bun din toată Panamaua.
„Donde Jose”, în traducere greșită „Unde-i Jose?”, ar fi totuși cea mai legitimă întrebare cu putință, fiindcă acest local n-are nicio firmă pe-afară. Străzile orașului Panama City nu au plăcuțe cu numele lor și nici casele nu arborează număr, așa că mușterii, care caută restaurantul învârtindu-se ca bezmeticii, trebuie să se tot întrebe unde-o fi, unde-o fi, să-ntrebe lumea pe stradă, transpirați, pe căldura asta de la tropice, de-ți vine să turbezi, dacă te mai și forțezi să cauți o adresă, cu tot dinadinsul.
De ce n-are firma pe-afară? Păi eu una cred că una din calitățile lui Jose este modestia.
Cică “Shaved ice for heat”, așa numește el desertul. Un fel de înghețată din gheață pisată, bună pentru insolație, pe care l-am înghițit în câteva secunde, de bun ce era, dar și ca să-mi treacă febra de la insolație căutându-l pe Jose. Pe urmă, înainte de-a ne despărți, a făcut câte-o cană de cafea Geisha, bună, cu un fel de fursecuri de ciocolată sfărâmate înăuntru, un deliciu!
Și-am încălecat pe-o șa!
