L’amour est un crime parfait (2013)
Regia: Arnaud Larrieu, Jean-Marie Larrieu
Distribuția: Mathieu Amalric, Karin Viard, Maïwenn, Sara Forestier, Denis Podalydès
‘Dragostea este crima perfectă’ (‘L’amour est un crime parfait’ în original) este unul dintre cele mai formidabile titluri de filme pe care mi le amintesc. Un titlu care promite o combinație între thriller și poveste de dragoste, ceea ce este într-adevăr o parte din ce propune filmul din 2013 regizat de frații Arnaud și Jean-Marie Larreau. Prezența în rolul principal al lui Mathieu Amalric, unul dintre actorii mei francezi preferați, mi-a amplificat curiozitatea de a vedea acest film. Dintre multele promisiuni, doar o parte au fost îndreptățite.
Elveția la sfârșitul iernii este cadrul în care se petrece filmul. Munții acoperiți de zăpadă reprezintă de la Hitchcock încoace unul dintre decorurile preferate ale filmelor de gen thriller psihologic, cu strălucirea soarelui luminând peisaje de cărți poștale în spatele cărora simțim amenințarea, cu zăpada care acoperă urmele și câteodată și cadavrele, cel puțin până la vremea dezghețului. Aici se petrece intriga în care spectatorului i se ascunde o parte din adevăr, ceea ce este o regulă în filmele polițiste, dar in acest caz adevărul este ascuns și eroilor de pe ecran. Ambiguitatea este ceea ce caracterizează personajele din acest film si sentimentele lor. Avem de-a face cu o intrigă polițistă (o studentă a dispărut și profesorul ei cu faimă de cuceritor este unul dintre suspecți) și cu o poveste de dragoste târzie dar realitatea din spatele aparențelor este permanent sub semnul întrebării.
Ce mi-a plăcut: Rolul lui Marc, profesorul de creație literară în jurul căruia roiesc studentele, dar care este în secret bântuit de propriile sale traume este perfect pentru Mathieu Amalric, care domină ecranul și povestea cu trăirile și dilemele sale. Filmul este făcut cu 2-3 ani înainte de izbucnirea scandalurilor ‘me too’ și probabil că rolul ar fi fost scris altfel dacă filmul ar fi fost realizat acum. Atmosfera cercurilor intelectuale universitare elvețiene cu intrigile lor profesionale și amoroase este foarte bine redată. Imaginea este stilată și consistentă.
Ce mi-a plăcut mai puțin: În jurul lui Marc se află trei personaje feminine și creațiile actoricești sunt inegale. Dacă interpretele lui Marianne (sora lui Marc – Karin Viard) și Annie (studentă care încearcă să-l atragă pe Marc într-o relație amoroasă – Sara Forestier) sunt neutre, personajul cheie al Annei este ratat de interpretarea lui Maiwenn. Scenariul suferă de o oarecare verbozitate care face ca filmul să pară lung și repetitiv de la un moment încolo. Ambiguitatea abordării până la urmă se întoarce împotriva intențiilor realizatorilor, și mulți spectatori vor fi fost deja prea puțin interesați de deznodământ. Încă o dovadă că performanța unui singur actor, oricât de bun ar fi el, nu poate duce în spate un film întreg.
Nota: 5/10
(Sursă fotografii: Francealumni.fr, Jer-cin.org.il)
