Little Miss Sunshine (2006)- Fiecare se crede normal
Regia: Jonathan Dayton, Valerie Faris
Actori: Toni Collette, Steve Carell, Greg Kinnear, Alan Arkin
„Little Miss Sunshine” nu este genul meu de film, dar cu toate acestea vizionarea lui a fost o placere. Povestea lui este despre o adunatura de personaje care se considera o familie, fiecare dintre ei sau ele aducandu-si propria combinatie de vise, stereotipuri si dezamagiri, incercand sa isi gaseasca drumul intr-un sistem american foarte competitiv in care niciunul nu se potriveste foarte bine.
Cand mica fiica a familiei castiga dreptul la o participare nesperata intr-un concurs de frumusete pentru copii, familia porneste intr-o excursie care ii poate determina sa vada adevaratele valori in care isi traiesc vietile.
Cel mai frumos lucru din acest film este prospetimea si sinceritatea interpretarii. Regizorii debutanti Dayton si Faris reusesc sa faca personajele vii, distincte si placute din primele minute, lucru care se mentine pe intregul parcurs al filmului.
Exista multe discutii si dialoguri in film despre cum sa nu fi un ratat si, aparent, personaje luate ca individualitati si familia ca intreg par sa fie super-ratari in lumea reala, totusi din punct de vedere uman, ei sfarsesc prin a fi invingatori si asa sunt in inima spectatorilor.
Nota: 8/10
Dan
Nu am multe amintiri despre filmele de dinainte de 1989. Stiu ca era mult-uzitata titulatura de “film artistic”. La fel, la inceputul anilor ’90, cand a explodat piata de filme pe suport video, filmele considerate usoare, care ilustrau viata simpla de familie, pigmentata pe alocuri cu putina dragoste si temperament, erau intitulate “de casa”. Cand ma uit pe prezentarea de pe www.cinemagia.ro, vad integrarea acestui “Little Miss Sunshine” in comedie si drama. Eu l-as cataloga in acelasi “film de casa”.
Desi pare ca mica aspiranta la “Litlle Miss Sunshine”, Olive (cu slabe sanse de a castiga, insa foarte ambitioasa), ar fi personajul principal al filmului, totusi familia ei este in centrul atentiei. Una ciudata, din multe puncte de vedere, cu personalitati care mai de care mai diferite: tatal spera intr-un boom financiar al “Caii spre succes in noua pasi”, dar nu pare decat sa cada in ridicol; mama este doar un instrument folosit de toata lumea pentru refularea propriilor energii negative, mai cu seama ale fratelui sau, un barbat homo cu tendinte de suicid din cauza pritenilor care il parasesc; bunicul ii este cel mai apropiat, insa si acesta se refugiaza in droguri si reviste porno; in sfarsit, fratele sau a facut legamant de tacere de vreo 2 ani si singurul lucru care il scoate din asta e faptul ca a aflat ca nu poate distinge culorile, lucru care ii opreste calea spre visul sau, acela de a deveni pilot.
Prin urmare, singura (cat de cat) normala din aceasta familie este Olive. Si, chiar daca nu are caracteristicile fizice necesare, visul ei este sa castige un concurs de frumusete. Iar pentru aceasta, isi concentreaza toate fortele, uneste familia cu tarele ei in jurul sau si vor pleca in calatoria vietii. Cu unicul scop de a reusi sa ajunga, de a o face fericita, nu neaparat de a castiga.
Un film usurel, m-a cam dezamagit, desi ulterior (pe cand scriam aceasta recenzie) am aflat ca a luat si doua premii Oscar in anul 2007, pentru cel mai bun actor in rol secundar (Alan Arkin) si pentru cel mai bun scenariu original (Michael Arndt). Poate nu inteleg eu criticile pozitive, dar nu este decat o poveste de familie, chiar daca ea nonconformista (ce sa mai zic atunci de povestile superbe de familie si de sentimente ale lui Almodovar?)
1 comment
Trebuie să recunosc că finalul a meritat, din prima secundă a dansului marca Olive 😀