The Irishman (2019)
Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Charles Brandt (carte), Steven Zaillian
Distribuţia: Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci, Harvey Keitel, Ray Romano
Martin Scorsese, Robert De Niro, Al Pacino şi Joe Pesci, creatorii canoanelor cinematografice pentru filmele cu gangsteri (Casino, The Godfather, Scarface, Goodfellas, The Departed …), se reîntâlnesc într-o producţie care îi promite spectatorului o poveste densă, interpretări memorabile, o regie ca un concert simfonic şi numeroase replici de ţinut minte.
The Irishman depăşește conturul unui spectacol hollywoodian (decoruri autentice, umor negru, coloană sonoră sublimă) prin tema timpului, care se insinuează odata cu structura narativă în ramă şi devine tot mai clară la finalul celor 200 de minute, când neorelismul italian pare să fi acaparat ecranul (scena din bancă, poate mai crudă ca cea din faţa băcăniei, îi dă protagonistului o aură de Umberto D.)
Scenariul nu trădează adaptarea dupa biografie (I Heard You Paint Houses: Frank „The Irishman” Sheeran and Closing the Case on Jimmy Hoffa, de Charles Brandt), însă nici nu are o formă clasică. Frank Sheeran porneşte într-o călătorie împreună cu un vechi prieten (Russell Bufalino). în paralel, ni se dezvăluie evenimentele care i-au apropiat pe cei doi. întâlnirea planurilor şi elucidarea scopului călătoriei ofera şi punctul culminant. Brutal, aproape grăbit, de un realism demn de Gomorra lui Matteo Garrone, momentul de maximă intensitate schimbă direcţia şi cheia filmului.
Deznodământul pare dintr-o altă poveste: zeii care nu au fost asasinaţi, sunt îngenunchiaţi de trecerea timpului, de neputinţele vârstei. Rafinamentul lui Scorsese este dublat de o maturitate nespecifică filmelor hollywoodiene. Nu lipsesc subtilităţile regizorale (precum miscarea camerei de filmat în momentul crimei din salonul de tuns), însa glazura ne-o ofera cu siguranţa jocul actorilor. Dintr-o galerie impresionantă, cel care se remarca nu este nici Tony Montana şi nici tânărul Vito Corleone, ci găinarul din Singur acasă. Robert De Niro şi Al Pacino par să îşi fi epuizat gesturile, inflexiunile, expresiile. Interpretarile lor, deşi impecabile, se înscriu în prozodia rolurilor trecute. Joe Pesci, pe de altă parte, acaparează ecranul fară a-şi risipi resursele. Privirea pe care Russ i-o aruncă lui Frank după altercaţia cu Crazy Joe, sfidează orice replică.
The Irishman pendulează între clasic (povestea care iese din graniţele timpului, structura simetrică, dialoguri sclipitoare), ludic (Scorsese surprinde subtil, fără a trăda aşteptările publicului) şi realism specific european (dimensiune dată de finalul filmului, mai brutal decât orice basm cu mafioţi) pentru a oferi un spectacol deplin şi ceva în plus.
Acum pe Netflix.
