Skyfall (2012) – 007: Coordonata Skyfall
Regia: Sam Mendes
Scenariul: Neal Purvis, Robert Wade, John Logan
Muzica: Thomas Newman
Distribuția: Daniel Craig, Judi Dench, Naomie Harris, Javier Bardem, Ralph Fiennes
Producător: MGM
Un film foarte așteptat, Skyfall este lăudat drept cel mai bun film James Bond din istoria sa de 50 de ani, având de toate: un scenariu credibil, fete mai puțin ”decorative”, gadget-uri practice și o regie impecabilă. Mulți îl laudă și pe Christopher Nolan, considerând că adaptarea sa a francizei Batman a schimbat modul în care filmele de acțiune sunt realizate.
Am mers la film cu așteptări contradictorii. Trailerul nu spune multe și însuși titlul rămâne un mister pentru aproape jumătate de film. Speram să văd o mini-replică The Dark Knight Rises, cu flerul Bond și scenele atribuite lui și, nici acum, după vizionare, nu sunt sigură dacă a fost un film grozav sau doar bun.
Începutul a fost alert, însă introducerea piesei superb cântate de Adele, deși cu animații interesante și o atmosferă elegantă, a întrerupt ritmul și m-ar fi făcut să cred că filmul se terminase. Din fericire, această eroare minoră, deși nu cred că mulți împărtășesc această viziune, a fost curând compensată de jocul expresiv al ”reginei” Judi Dench, reluându-și rolul drept M, șefa MI6 și conducătoarea unor operațiuni care riscă să o detroneze.
Intriga este destul de interesantă, bine structurată: James Bond (Daniel Craig, reluând pentru a treia oară rolul său de ucigaș cu ochi albaștri) este trimis de M (Judi Dench) într-o misiune de recuperare a unei liste de agenți infiltrați în organizațiile teroriste ale lumii. După ce ucide un agent și ajunge într-un casino din Macau, el este condus de Severine (Berenice Lim Marlohe), o femeie ”misterioasă”, pe o insulă, unde este legat și dus în fața unei umbre din trecutul lui M, Raoul Silva (mereu surprinzătorul Javier Bardem). Dispute, pistoale, elicoptere, explozii, un metrou care se prăbușește, un altfel de peisaj, care schimbă complet tonul.
Cu riscul de a dezvălui prea mult din poveste, scenele de la fosta moșie a familiei Bond mi s-au părut cele mai bune. Deși influența Dark Knight era destul de vizibilă, ea nu a alterat în niciun caz scenariul dramatic și jocul actoricesc bun. Culorile au fost foarte bine alese, peisajul scoțian adăugând un aer înfricoșător mlaștinilor și câmpiilor goale, iar scena morții mi s-a părut foarte bine scrisă, deloc melodramatică, și ilustrând și partea cu adevărat sensibilă a fermecătorului James Bond, redevenit copil și ilustrat fără armura de superioritate pe care o purtase mereu. O față nouă a unui personaj vechi, care mi-a amintit de ce vreau să devin regizor. Atunci când poți ilustra toate straturile psihologice ale unui personaj complex, fără să spui, doar sugerând, atunci ai spus o poveste bună. Și eu vreau să spun povești bune.
Deși plăcut impresionată de calitatea imaginii şi de muzică, astfel cum a fost compusă de Monty Norman și Thomas Newman, care continuă să te urmărească mult timp după ce ai părăsit cinematograful, nu aș putea plasa acest film drept un favorit sau un film de cotitură în istorie. Este bun, însă nu m-am simțit schimbată, bulversată sau traumatizată de el. Mereu am considerat că filmele geniale sunt cele care îți schimbă perspectiva, îți arată lumea într-un mod în care nu ai mai văzut-o până atunci. Nu am fost niciodată în Scoția, însă restul filmului a urmat un tipar vechi, plin de obstacole noi și decoruri luminoase. Totuși, ar fi ciudat să mă aștept la o intrigă gen Aronofski într-un film cu James Bond. Ar părea forțat și ar fura toată eleganța pe care a căpătat-o în 23 de ecranizări.
Mulțumitor, deși Aston Martin-ul explodează.
3 comments