Shokuzai (2012) – Ispășire
Regia: Kiyoshi Kurosawa
Distribuția: Kyoko Koizumi, Yu Aoi, Eiko Koike, Sakura Ando, Chizuru Ikewaki
Repet oricui doreşte să mă asculte că Ispăşire, show-ul TV prezentat la televiziunea niponă WOWOW (8 ianuarie – 5 februarie) anul trecut, se încadrează în top cinci al filmelor favorite de la ediţia aceasta TIFFească. Ţin să precizez că, urmărind Ispăşire, am petrecut 270 de minute (+ spoturi publicitare şi spoturi oficiale) pe un scaun al cinematografului Arta (resuscitat special pentru a găzdui o parte din selecţiile TIFFeşti), sâmbătă, 1 iunie, începând cu ora 12. Asta pentru că TIFF ne-a oferit Ispăşire sub forma unui film continuu şi nu a unei mini-serii de cinci episoade; pentru că l-a încadrat în secţiunea Umbre, unde se potriveşte ca o mănuşă, şi mi-a oferit un timp extrem de entertaining – chiar nu găsesc cuvântul potrivit în limba maternă ca să descriu mai bine sentimentul pe care mi l-a dat această saga noir japoneză.
Drama debutează brusc, fără menajamente: o elevă de şcoală primară (Emily) se mută împreună cu familia într-un orăşel, unde se împrieteneşte cu patru colege de clasă. Într-o după-amiază, un bărbat fără identitate se apropie de cele cinci fetiţe şi cere ajutor la reparaţia unei conducte. Emily este cea care-l însoţeşte. O oră mai târziu, alertate de absenţa prelungită a prietenei lor, Sae, Mako, Akiko şi Yuka pătrund în sala de sport, unde găsesc trupşorul neînsufleţit şi nici urmă de atacator.
Dărâmată de durere, mama lui Emily încearcă să afle de la cele patru „martore” încă în stare de şoc ce s-a întâmplat. Şi cum nici una nu este în măsură să o ajute, le forţează să jure că nu vor înceta niciodată să-l caute pe ucigaşul lui Emily şi că, dacă nu-l vor găsi, îşi vor plăti, oricum, datoria de sânge.
Primul interval – Păpuşa franţuzească – o prezintă pe Sae (Yu Aoi), ajunsă o tânără timidă, deşi foarte frumoasă. Lucrează la un salon de înfrumuseţare şi pare fericită; însă povestea care îi întunecă trecutul a lăsat urme adânci asupra personalităţii sale. De nicăieri, apare propunerea unei căsătorii aranjate cu un moştenitor prezentabil (Takahiro), pe care Sae nu o poate evita la nesfârşit. În cele din urmă, ea acceptă să se vadă cu bărbatul care-i povesteşte cum a început s-o iubească încă din copilărie; din nefericire, este vorba despre acea copilărie întunecată de drama teribilă din urmă cu 15 ani. Iar Takahiro, oricât de blând şi de convenţional în aparenţă, ascunde, la rândul său, un secret cel puţin bizar. Curând, Sae află că acela care-i devine soţ nu este tocmai străin de furtul păpuşilor franţuzeşti care precedase moartea lui Emily.
În al doilea interval, acţiunea se concentrează în jurul lui Maki (Eiko Koike), acum devenită profesoară la şcoala elementară (!) – aceasta este şi explicaţia titlului, Şedinţă extraordinară cu părinţii. De ce o şedinţă mai mult decât… ordinară? Ei bine, pentru că Maki încearcă să-şi peticească golul lăsat în suflet de drama din copilărie participând la cursuri de scrimă japoneză şi încercând, astfel, să canalizeze energiile negative acumulate. Asta până când îşi face apariţia personajul negativ, sub forma unui bărbat tulburat mental, care pătrunde în piscina plină ochi de copii a şcolii şi îi ameninţă cu un cuţit. Ce întorsătură vor lua lucrurile când Maki va fi pusă faţă în faţă cu atacatorul, şi cum îşi va plăti ea „datoria” faţă de mama lui Emily, ţine de cadenţa stranie a încheieturilor sorţii; în cazul lui Maki, sforile sunt trase, poate, niţel prea tare.
Al treilea interval poartă numele Fratele urs şi sora ursoaică. Într-o paranteză personală fie spus, l-am găsit cel mai marcant dintre toate. Asta pentru că Akiko (Sakura Ando) a rămas, în opinia mea, cea mai afectată de tragedia lui Emily. Akiko a fost cea împinsă cu furie de mama victimei, când venise să o anunţe ce s-a întâmplat; cu faţa însângerată şi rochiţa pătată, fetiţa a fugit până când a fost găsită de fratele său mai mare, care a consolat-o cum s-a priceput. Akiko a crescut în interiorul propriei sale lumi, convinsă că fetiţele ca ea sunt, de fapt, ursoaice, şi nu merită nici haine frumoase, nici atenţia oamenilor. Vedem, astfel, o Akiko adultă care se poartă asemeni unui animal sălbatic, irosindu-şi tinereţea şi aptitudinile; asta până când intervine, din nou, mâna abilă a sorţii, sub forma unei fetiţe de vreo zece ani – fiica adoptivă a fratelui său, a fratelui-urs care nu este deloc ce pare a fi. Akiko ajunge, în final, să comită o crimă odioasă, însă cumva justificabilă şi necesară, plătindu-şi în felul ei datoria faţă de mama lui Emily.
Penultimul interval – Nouă luni – o are în centru pe Yuka (Chizuru Ikewaki), cândva o fetiţă naivă, cu o dorinţă excesivă de a fi protejată. Iar dacă, la vârsta şcolii primare, lua mâna unui poliţist între ale sale şi şi-o lipea de faţă, păstrând în suflet momentul în care s-a simţit în siguranţă, la vârsta adultă ajunge să se descurce în viaţă folosindu-se de propriul corp şi de o minte calculată şi rece – cel puţin până când sora sa i-l prezintă pe soţul ei. Întâmplător, acesta este poliţist: drama personală a Yukăi, devenită protagonista unui triunghi amoros familial, poate începe.
Interesant este că Yuka rămâne, în final, singura „supravieţuitoare” din grupul celor patru, singura care se poate consola, măcar în parte, cu ideea unei familii. Să fi vrut regizorul să arate că numai cei puternici reuşesc, sau a dorit să prezinte acest deznodământ ca pe un simplu capriciu al sorţii?
Cel din urmă interval se numeşte chiar Ispăşire. Aflăm, în sfârşit, întreaga poveste a lui Asako (Kyoko Koizumi) – mama lui Emily, această Nemesis modernă a celor patru prietene ale copilei, o femeie în aparenţă împlinită (are chiar şi un băieţel care a reuşit să treacă de vârsta pe care o avea Emily când a fost ucisă). Dincolo de aparenţa glacială a unei femei de succes, căreia nu i se clinteşte nici măcar un muşchi pe chip când ascultă mărturia unei crime, se ascunde un suflet pustiit de o succesiune de evenimente nefericite care i-au făcut ura se se umfle asemeni unui puhoi şi, slobozită de moartea fiicei sale, să dea pe dinafară.
„Greşeala” lui Kurosawa (care a mai impresionat publicul, în trecut, cu Tokyo Sonata – 2008) a fost să permită intrigii să alunece prea mult pe panta sentimentalismului, chiar la final. Dacă cele patru episoade ţesute în jurul fetiţelor de altă dată sunt construite exemplar, iar imaginile limpezi şi culorile alese cu grijă îţi taie respiraţia, ultimul episod – care ar trebui să ne clarifice povestea şi să ne permită gândurilor să se sedimenteze – ajunge mai degrabă derizoriu, iar ceea ce se doreşte dramatic devine ridicol, dintr-o anumită perspectivă.
Cu plusurile şi minusurile sale, Ispăşire rămâne, după cum spuneam, printre preferatele mele la această ediţie de TIFF, recent încheiată. Îl recomand cu drag amatorilor de filme semi-clişeistice japoneze, de mistere cu o umbră de horror şi de imagini de care te îndrăgosteşti într-o fracţiune de secundă. Sugerez o după-masă ploioasă (nu ducem lipsă) – şi poate o pisică drept companie, dacă persoana iubită strâmbă din nas la auzul propunerii. Deşi, sincer, n-ar trebui. Ştiu din experienţă că filmul se potriveşte multor gusturi.
Nota: 9/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=JHlzXEekKBU’]
